Tocmai am şters un articol. Eram aproape la finalul lui, când mi-am oferit un răgaz şi am intrat pe veşnicul facebook. Simţeam că eram în punctul acela de cotitură şi că ceea ce scriam nu mai era relevant. Cum facebook-ul te duce unde vrei tu să ajungi şi nu este un nene malefic care te obligă să faci ceea ce tu nu vrei să faci, am ales să citesc un articol scris de Alis Anagnostakis . Articolul acesta mi-a atins sufletul. Am stat, am respirat, m-am uitat la mine, m-am uitat la articolul meu şi am apăsat combinaţia magică de taste CTRL+A şi apoi DELETE. Şi uite aşa, i-am spus “zboară puiule, zboară!”. Era un articol scris mult prea din cap, un articol mult prea din mental, un articol tehnic. M-am uitat la el şi mi-am dat seama că nu seamănă cu mine. M-am uitat la articol şi mi-am dat seama că dacă va fi publicat va fi un “alt articol” care va ajunge pe un blog şi unde pui că ajunge chiar pe un blog care îmi aparţine.

Am luat o gură de apă şi am respirat. Am luat o pauză şi am ascultat o melodie care pentru mine funcţionează ca şi “deconector”.  A fost pentru prima oară când ştergeam un articol aproape gata. Îl ştergeam pentru că nu mă reprezenta. A fost o lecţie frumoasă. O lecţie despre mine. O lecţie care mi-a vorbit despre cum îmi doresc eu “să ating “oamenii din jurul meu. Încep să scriu. Habar nu am ce o să scriu, dar ştiu că de data asta vine din alt tărâm.

Ştii ce întrebare îmi pun acum? Întrebarea este: Care au fost oamenii care au atins viaţa mea? Poate acesta este momentul să le mulţumesc în felul meu. Da, asta simt şi asta fac.

Mama Marilena şi tata Costel– oamenii care mi-au dat viaţă, care au fost lângă sufletul meu când mă aflam la primii paşi, la prima poezie recitată, la primul meu Crăciun, la primul meu examen. Părinţii pe care îi iubesc cu toată fiinţa mea. Părinţii care m-au învăţat cum au ştiut ei mai bine ce este viaţa. Au muncit ca eu  să am tot ce aveam nevoie. M-au învăţat despre iubire( după cum o ştiau şi ei).  Au plâns şi au râs alături de mine. Îmi aduc aminte când mica fiind tata venea cu două mere acasă şi îmi spunea “Nu am putut să le mănânc fără voi” şi mă învaţa cât de important este să împarţi cu ceilalţi ceea ce ai tu. Am avut o copilărie fericită pentru că ei au fost în viaţa mea. Tata şi mama m-au învăţat despre feminitate şi despre masculinitate( aşa cum au ştiut ei mai bine). Îmi amintesc poveştile mamei despre copilăria ei. Nu a avut cea mai frumoasă viaţa, dar întotdeauna pentru mine a fost o femeie frumoasă şi puternică, o femeie care a început să fie mama pentru fraţii ei mult prea devreme, o femeie care s-a luptat să-şi salveze mama din mâinile unei boli crâncene, o femeie care a avut un vis şi l-a vândut pentru că alţii aveau nevoie de ea mai mult decât visul respectiv. Mama m-a învăţat să-mi îndeplinesc visul. Mama mi-a vorbit pentru prima oară despre cât de important este să-ţi urmezi visul tău( fără cursuri de dezvoltare personală la activ). Mama m-a învăţat că hainele pe care le port nu trebuie să fie neapărat de firmă ci curate. Tata m-a învăţat că munca te înnobilează şi că dacă vrei să construieşti ceva ai nevoie să “te mişti”.

Mamă şi tată, vă iubesc şi vă promit că am să vă calc pragul mai des. Mă pierd uneori în mrejele lui “am treabă, am de lucru” şi uit că acolo, pe pământul unde m-am născut, pot să am momentele cele mai puternice “de lucru”.

Mamaie Elena– un înger pe pământ, o femeie care a construit comunităţi chiar dacă nu a citit cărţi despre asta, o femeie care gătea cu sufletul, care strângea toţi nepoţii la masă şi îi îndestula, le spunea poveşti şi îi iubea cum nici părinţii lor nu o făceau. Mamaia Elena nu a avut copii. Era în fapt mătuşa mamei, dar pentru noi a fost întotdeauna mamaia Elena. De la mamaia am învăţat despre iubirea necondiţionată. Eram adolescentă şi ea încă mă vedea ca a ei nepoţică, mă învelea noaptea şi avea grijă de mine. O respingeam uneori pentru că nu ştiam să-i primesc iubirea şi ea mă iubea cu aceeaşi intensitate în continuare. Bunica m-a învăţat să ţes, avea o răbdare de fier şi petreceam multe zile pregătind ţoalele pentru presuri. O sărbătoare pentru mine ca şi copil. O ocazie perfectă să aud poveştile bunicii. Apropo, Tony Robbins ar fi fost încântat să o cunoască pe bunica Elena-avea un stil aparte de-a spune poveştile. Te capta cu totul.  De la bunica am învăţat pentru prima oară că am nevoie de un scop în viaţă. Mă îndemnă mereu să învăţ ca să am şi eu un scop în viaţă. Îmi amintesc cu drag cum pe fiecare săptămână când mă întorceam în weekend de la liceu, găseam bomboane mentolate pe plăcile musicale. Avea un loc secret unde ţinea bomboanele pentru nepoţi. Le dădea cu sufletul. Era curată şi m-a învăţat despre curăţenie. Mereu spunea “maică, poţi să ai nişte ţoale rupte pe tine, dar să fie curate”. Mi-am amintit acum de o frază de-a ei ” Omul care nu este curat Lunea, nu este om”- mă îndemna să-mi încep săptămâna curată şi idea de curăţenie a rămas imprimată în subconştientul meu.  Mamaia Elena trăia în iubire.

Când mă pregăteam să împlinesc 18 ani, cu doar vreo două zile înainte, mamaia Elena s-a hotărât să plece să dăruiască iubire pe alte meleaguri.  Mamaie Elena, chiar dacă fizic corpul tău nu mai poate fi regăsit aici, te iubesc şi ştiu că de acolo din lumea ta, mă vezi şi te bucuri că mi-am găsit scopul în viaţă. Îţi promit că oricât de provocator va fi, am să-l urmez.

Şi pentru că telefonul sună şi culmea este un om care mi-a “atins viaţă” şi anume Andrei, îmi dau voie să închei aici articolul cu gândul că lumea asta este despre a” lăsa viaţa ta să fie atinsă” şi “de-a atinge vieţile oamenilor care au nevoie de tine”. Vă pup şi vă mulţumesc că aţi dat din timpul vostru să citiţi o poveste despre mine. Te invit să stai cu tine şi te uiţi la oamenii care ţi-au atins viaţă şi să le mulţumeşti cât încă îi mai ai şi fizic lângă tine.

 Stai şi priveşte-ţi viaţa căci vei descoperi un peisaj desprins parcă din poveste.