Moartea vine cu o virgulă


_DSC0020 copy_2Am început să citesc despre constelaţii familiale şi astăzi am avut un moment de AHA când citeam în drum spre o conferinţă din cartea lui Bert Hellinger- “ Un val, un ocean”, că atunci când un om moare în familia ta face loc unei alte fiinţe să vină pe lume. 

Pentru că pur şi simplu iubesc florile şi camera mea arată ca o mică grădină, aşa cum zice Mirela, m-am gândit că viaţa şi dispariţia unui om este fix ca dispariţia unei flori pe timp de iarnă şi apariţia ei primăvara, sub altă formă, sub altă viaţă, dar din aceeaşi fiinţă, din aceeaşi sămânţă. Floarea a stat acolo în pământ şi a crescut în linişte, fără tam tam, fără spectacol public, ea cu ea şi când în primăvară s-a simţit liniştită a apărut în toată frumuseţea ei. Floarea nou apărută a păstrat în “fiinţa ei” toată lumea celei care a dispărut în iarnă. Da, este mai altfel, poate are culoarea mai intensă, este mai puternică, mai vioaie, mai altfel, dar totuşi aceeaşi.

Ce faci tu iarna când o vezi că piere sub ochii tăi? Te întristezi. Ai iubit-o atât. Ai îngrijit-o. Ea, floarea aia a stat în aceeaşi cameră cu tine şi ţi-a suportat toate momentele tale, te-a acceptat atunci când erai panicată pentru că pur şi simplu părul nu era tot atât de creţ, te-a acceptat atunci când erai calmă, te-a văzut când lucrai la calculator până la 5 dimineaţa, te-a acceptat pe tine cu tot cu muzica ta zbuciumată. Floarea asta ţi-a acceptat toate fiţele. Când erai tu tristă că la X proiect nu a venit Zambilica, fata aia simpatică care a completat formularul de participare şi până la urmă cu cinci minute înainte de începerea workshopului îţi spune că nu mai vine, ea, floarea ta, a venit şi a înflorit. Ţi-a încântat fiinţă cu frumuseţea ei şi ţi-a adus aminte despre ce este viaţa ta. 

Ce faci tu toată iarna cât ea nici nu se arată, este sub acoperire într-un ghiveci parcă trist? O uzi, o iubeşti în continuare, o ai în amintirea ta- aşa ca pe vremurile în care ea era înflorită. Ai în continuare grijă de ea, dar acum dintr-un alt rol, parcă într-o altă piesă de teatru.

Ce faci tu primăvara când prinde viaţă? Te bucuri? Iată că s-a născut o nouă floare. E tot cea care a murit, dar sub altă formă.

Mă întreb dacă oamenii nu sunt tot ca florile. Îşi iau rămas bun de la noi în cele mai “nepotrivite”momente-  bunica mea a murit pe 6 decembrie înainte de ziua mea de naştere… Oamenii ăştia dispar ca florile. Ne-au iubit, ne-au acceptat, i-am iubit, i-am acceptat, am trăit zi de zi alături şi într-o zi hotărăsc ei să spună STOP. Da, ei hotărăsc. Mă gândesc că aşa cum nu aş vrea să dispară floarea mea din ghiveci este clar că nici un om drag mie nu aş vrea să piară. Dacă ar fi după mine i-aş păstra acolo pentru totdeauna. La ce bun? I-aş fura astfel visul de-a se renaşte sub o altă formă, sub o altă înfăţişare.

M-am surprins de multe ori privindu-mi bunica, părinţii, prietenul, sora în timp ce dormeau.  Mă uitam dacă respirau. Cred că orice fiinţă a făcut asta cel puţin o dată. Dacă greşesc, te rog să-mi spui. Refuzam să cred că într-o zi unul dintre ei va dispărea. Refuzăm să acceptăm ca ai noştrii pot să moară.  Întotdeauna mi-am spus că îmi doresc să mor eu înaintea soţului meu pentru a nu-l vedea mort. Cu ce drept zic eu asta? Cât de egoistă pot să fiu? Oare iubire este asta? Adică las să sufere el…

Astăzi pentru prima oară m-am gândit la moarte ca la un proces normal care vine pur şi simplu pentru că floarea-omul hotărăşte că iarna vrea să piară şi apoi primăvara vrea din toată fiinţa lui să revină pe pământ cu o altă energie, dar până la urmă din aceeaşi sămânţă. Astăzi pentru prima oară în mod autentic nu am mai văzut moartea ca pe ceva atât de înspăimântător. Ştiu că mai am de călătorit până când să accept moartea în întregime, dar am făcut primul pas.

M-am gândit astăzi la o lume în care oamenii nu mor. Cum ar fi să vezi pe stradă oameni bătrâni, cum ar fi să ai părinţi bătrâni, să te uiţi la ei şi să nu poţi să-i ajuţi pentru că şi tu eşti bătrân pentru a mai putea să le dai un pahar cu apă? Cei mici care ar fi din ce în ce mai puţini, pur şi simplu i-ar căra în spate pe cei bătrâni până când şi ei ar deveni bătrâni de mici.

Când bunica a murit l-am întrebat pe Dumnezeu “ De ce Doamne ai luat-o pe ea, de ce pe ea care era o fiinţă atât de bună?”. Nu l-am înţeles pe Dumnezeu. Nu am înţeles de ce se întâmplă asta în viaţa familiei mele chiar atunci când eu mă pregăteam de 18 ani. Îmi doream să mor şi eu şi să merg lângă ea. Nu mai vedeam nici-un rost. Atunci m-am certat pentru prima oară cu Dumnezeu. Simţeam că mi-a luat bunica atunci când ea avea dreptul să se bucure de surioara mea care abia ce a apărut pe pământ. O iubeam enorm şi când ai mei au venit la Ploieşti( făceam liceul acolo) să-mi spună în lacrimi că bunica nu mai este, am urlat de durere, am urlat cu toată fiinţa mea, am plâns de nu-mi simţeam fiinţă, eram suspendată, îi uram pe cei care făceau glume la priveghi. Îmi  doream doar să o ţin de mână. Momentul ăla cu rămasul bun din biserică a dărâmat fiinţa mea. Ştii ce am simţit? Dacă ai pierdut pe cineva ştii ce am simţit? Era ultima oară când o sărutăm pe bunica pe frunte. Ultima oară când îi strângeam mâna, ultima oară când o vedeam. Ce a urmat? Durere sfâşietoare. Când am ajuns la mormânt am simţit că piere o parte din mine. Pentru floarea numită Elena venea iarna şi ea hotărâse că este timpul să se retragă.

Ce s-a întâmplat după? Am avut grijă de amintirea bunicii. O simţeam lângă mine. O regăseam în vise. O simţeam la tot pasul. Mirosul ei a rămas pentru multă vreme în camera în care a stat. Eram acolo şi o simţeam parcă în fiecare seară cum venea şi se cuibărea lângă mine. Era în mintea mea poate, dar pur şi simplu aşa era. O plângeam. Acum când scriu plâng pentru că înţelegerea mea încă mai are de lucrat.

De ce plâng? Omul ăla egoist din mine plânge. O doream lângă mine pentru totdeauna. Pentru cine? Pentru mine. Acum îmi dau seama. Mă gândesc acum că dacă ar fi trăit corpul ei începea să nu-i mai dea fericire ci din ce în ce mai multă durere. Aşa, păi dacă aşa se întâmplă, la ce bun să trăiască o floare dacă nu este fericită?

De astăzi îmi propun să construiesc viziunea morţii unui om asemenea unui proces prin care anumite flori trec. Îi mulţumesc bunicii însă pentru că a lăsat în urmă o parte din ea. O respect şi o las să meargă în lumea ei.

Îngerii sunt langă noi şi moartea este poate o naştere. Lasă judecata şi ia vorbele mele ca vorbele mele. Este viaţa mea, credinţele mele. Nu înseamnă că am dreptate. Ia ce este mai bun din ceea ce am scris eu, fără să judeci.

Te iubesc bunica şi iubesc deja copilul care la momentul lui o să vină în viaţa mea. Mulţumesc pentru că ai construit în mine o parte de înger. 

 

Un răspuns la „Moartea vine cu o virgulă

  1. Pingback: Iaca aşa sunt eu… | alexandra dragomir·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s