Totul pleacă de la realitatea pe care o văd ochii mei şi o transpun aşa cum ştiu ei mai bine. Trăim într-o lume în schimbare şi multe dintre lucrurile de demult se schimbă însă unele rămân neatinse. Când îmi aduc aminte cât de provocator a fost să o fac pe mama să înţeleagă că nu vreau să merg la liceu în satul meu ci vreau să merg la matematică- informatică în Ploieşti…luptă serioasă…nu glumă…doar ca la un moment dat chiar a înţeles şi eu am ajuns acolo unde îmi doream şi ea a fost alături de mine în toată povestea.

 Îmi mai aduc aminte de discuţiile noastre din facultate când eu făceam voluntariat şi erau perioade mari când eu nu ajungeam la ai mei din cauza ASCIG-ului. O şi aud pe mama întrebându-mă “ Ce tot faci tu acolo la voluntariatul ăla al tău? Ai grijă mamă să nu pierzi timpul şi să te trezeşti mai târziu…”. Se supără pe mine când alegeam să stau să lucrez la proiectele ASCIG şi nu ajungeam pe la ei. Încet, încet s-a împăcat cu idea.  A văzut că acolo era locul meu şi a început să mă susţină. A început să înţeleagă scopul pe care îl aveam şi a început să fie alături de mine. De ce? Pentru că i-am spus un NU clar iniţial şi apoi a înţeles că voluntariatul mie îmi făcea bine. După ce a înţeles sensul lucrurilor şi mă vedea de fiecare dată fericită şi împăcată cu viaţa mea a început să fie interesată pe bune de ce lucruri faine făceam. Uite cum prin perseverenta am câştigat un aliat.

Apoi a urmat momentul în care eu mi-am dat seama că ASE-ul nu este pentru mine, că nu mă văd stând zile întregi făcând bilanţuri şi alte avioane. Viaţa asta nu era pentru mine şi aveam de făcut o alegere. M-am uitat la pasiunile mele, le-am conectat şi le-am dat un nume…coaching.  Mama  m-a văzut mereu lucrând în audit şi eu gândindu-mă la adolescenţa mea observ cum visul ei l-a transferat asupra mea. Cum aşa? Păi simplu…Ajunsă la facultate în ASE ştiam toţi paşii pe care urmează să îi fac să ajung să lucrez în AUDIT. Visul ei a devenit al meu.

Uite cum într-o zi am renunţat la visul mamei şi mi-am oferit luxul să îmi văd de visul meu. Am început să descopăr povestea coaching-ului în viaţa mea.  Au apărut oameniii potriviţi la locul potrivit.  Am prins oportunităţi fantastice de învăţare şi am simţit cu toată fiinţa că asta este drumul meu. Iniţial mama a opus rezistenţă. Nu puţine erau momentele în care ne închideam telefonul. Eu nu mai suportam să îmi spună să mă angajez şi ea  nu suporta să audă “prostiile mele”.  Eu am continuat şi încet încet mama a început să înţeleagă că ăsta este drumul care mă face pe mine fericită şi uite cum a început să mă susţină. Acum când merg acasă vorbim calm şi frumos despre visul pe care am ales să îl urmez. Mă vede fericită şi mereu zice “ Mama, dacă pentru tine este bine aşa, eu sunt lângă tine şi sunt şi eu fericită că îţi este bine. “

Un moment frumos a fost cel când am renunţat la master. Am renunţat la masterul de la ASE în ultimul semestru din master. De ce? Pentru că nu mai era locul meu. De ce să finalizez ceva ce nu îmi face plăcere? De ce să-mi investesc timpul şi energia într-un lucru care mie personal nu îmi aduce nimic bun? Corect.

De obicei comportamentul mamei urma următorul model: opunea rezistenţă, încerca să mă facă să îmi schimb direcţia, persevera, observa că opuneam rezistenţă, se conforma,  lasa armele jos şi începea să îmi fie alături în poveste. Pe tot parcursul ăsta era nevoie ca eu să fiu constantă în visul meu şi pas cu pas ea venea după mine.  Când am luat decizia să renunţ la master mama a fost pentru prima oară alături de mine. Ştia că dacă vreau să mă întorc am de dat doar dizertaţia şi gata. Doar că înţelegea perfect că nu vreau să mă întorc.

Ce observ eu uitându-mă la viaţa mea? Că părinţii îţi devin aliaţi dacă tu eşti perseverent în visul tău.  Fac ei puţin tam tam la început, îţi testează puţin visul şi dacă tu rămâi tare pe poziţie, ei îţi devin cei mai buni aliaţi. A fost genial momentul în care mama m-a sunat să îmi spună că înţelege ce este coaching-ul, că a văzut o emisiune la televizor şi că a înţeles ce face fata ei. Mulţumesc mama că ai avut răbdare să te convingi că visul tău era al tău şi al meu este încă al meu.

 Depinde de noi dacă mergem prin viaţă  legaţi la ochi si la mâini precum un zombi.