Un film şi mesajul lui pentru mine


_DSC0093Tocmai ce am văzut filmul Trancendence. A fost un film pe care l-am simţit. A fost pentru prima oară când am mers la film cu gândul să-mi iau acel mesaj de care viaţa mea are nevoie. Primele clipe în cinema. Încep reclamele. Văd mesajul „mori, trăieşti, mori şi iar trăieşti”. Păi da.  imt asta şi în timpul vieţii şi DAAA simt că după ce murim nu-i rai sau iad ci o altă lume, o lume în care grijile şi materia dispar. O lume în care sentimentele plutesc şi emoţiile sunt şi atât. O lume de poveste în care eşti aici şi acolo pentru că pur şi simplu îţi dai voie să faci asta. O lume simplă, colorată în care binele şi răul stau la masă.

La începutul filmului am simţit că nu prea am stare, simţeam că respir ciudat. Am stat şi cu timpul starea asta de nelinişte s-a spulberat. Filmul mi-a vorbit despre iubire, acel tip de iubire care continuă şi după moarte. În timp ce mă uitam la film observam cât de adevărată este ficţiunea de acolo.

Păi da, ce-i rău acum peste două scene poate să fie bun şi invers. Simt din ce în ce mai mult ca cele două entităţi se dezvoltă în aceeaşi fiinţă în mod complementar. Acum simt în interiorul meu inspiraţie. Acum o oră simţeam furie şi să nu va mai spun că aseară am simţit iubire la o intensitate pe care nu o pot explica în cuvinte. Toate astea, bune şi rele sunt părticele din mine. La un moment dat, în film nici nu prea mai înţelegeam de partea cui să fiu. De ce este nevoie să fiu de partea cuiva? Cum ar fi dacă aş da voie lucrurilor să curgă? Bun. Gata. Le las să curgă. Încep să simt mai mult parcă.

Filmul îmi vorbeşte despre puterea minţii noastre de-a pune rând pe rând realitatea în scenă. Cum ar fi dacă lumea în care trăim ar fi doar o limitare? După film am simţit că maşinile de pe stradă, magazinele, casele sunt limitări ale umanităţii şi ale mele inclusiv. Realitatea pe care o văd în jurul meu este realitatea pe care îmi dau eu voie să o construiesc. De am datorii este pentru că eu am construit realitatea aia. De văd frumosul în oameni este că eu am construit această realitate. Toate… şi bune şi rele sunt ale noastre. Am ieşit de la film şi parcă încă eram în film. Îmi dădeam seama că lumea este posibil să se limiteze la realitatea asta şi că în interiorul nostru este o forţă imensă pe care pur şi simplu nu o lăsăm să se manifeste. Cu ce viteza scriu… se pare că toate cuvintele vin şi într-o armonie perfectă se aliniază aici pe foaie.

Cum ar fi dacă lumea în care trăim este o poveste în care pur şi simplu alegem să stăm? Cum ar fi dacă am avea puterea să mergem dintr-o poveste în altă după bunul plac? Simt în interiorul meu o putere imensă. Simt cum uneori îi dau drumul şi ea se manifestă, se joacă şi construieşte o poveste. Simt cum uneori vine frica şi o învăluie.  Atunci povestea dispare şi cobor în povestea comună. Sunt acolo sus şi mi-e bine, dar sunt momente în care pur şi simplu dorinţa de-a ajunge jos se materializează.

Filmul ăsta mi-a vorbit şi despre faptul că suntem în tot ceea ce ne înconjoară. Dacă vedem un copil râzând este şi pentru că noi am construit realitatea aia. Dacă vedem gropile de pe stradă  este pentru că ne place să ne alimentăm viaţa din acele sentimente şi emoţii.

Simt că este ceva ce nu înţeleg încă. Poate că nici nu-i nevoie să înţeleg. Simt că în faţa mea se poate desfăşura o poveste minunată… doar să-i dau drumul şi să o las să se manifeste. Ce mă împiedica? Păi nu prea ştiu exact ce anume? Ascult primul gând. El îmi spune că frica de lucrurile pe care nu le înţeleg cu adevărat.  Păi poate nici nu-i nevoie să înţeleg ca să trăiesc.

Acum simt că nu există o fiinţă exterioară care să ne vrea răul. Noi ni-l dorim. De ce? Ca scena eroică să se pună în acţiune. Ce-i rău în jurul meu este construit de mine. Toate sunt oglinzi ale fiinţei mele. Cât rău mi-am construit în jurul meu. Mă întreb acum de ce? Păi răspunsul vine. Pentru că eu credeam că aia este realitatea mea şi că am nevoie să trec prin durere ca să fiu şi bine. Nimic mai greşit. Durerea este şi atât. Nu am nevoie să o chem în viaţa mea ca să ajung prin ea la plăcere. Cum ar fi dacă am lăsa lucrurile să curgă şi atât? Cum ar fi dacă ne-am permite să avem o realitate mai înaltă decât este acum ea? Păi zic să fie şi atât. Hai să nu-i mai cer vieţii să-mi explice lucrurile ci pur şi simplu să le las să curgă.

Filmul din seara m-a ajutat să înţeleg că eu sunt singura responsabilă de realitatea în care trăiesc. Simt că lumea a început să dea putere lucrurilor din exterior, să ne bazăm pe informaţiile de pe internet, să construim maşini exterioare fiinţei noastre şi tot felul de maşinării care să ne “ajute existenţa”. La ce bun? Eu simt că în interiorul nostru este o putere mult mai mare. În interiorul nostru este adevărata noastră viaţă şi putere.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s