Lucrez de zor şi simt că inspiraţia pur şi simplu curge. Ideile se leagă şi eu parcă mă uit la ele ca la un film bun. Un moment şi o simplă intervenţie face ca ziua de creaţie să se schimbe într-una de” re-creaţie”.  Ploaie, zâmbete, trotinetă, role, skateboard, zâmbete, îmbrăţişări, soare, un Bucureşti luminos, metrou, planuri, schimbare de planuri, soare, tricou, pantaloni scurţi, el, eu şi iar zâmbete. O zi în care pur şi simplu am lăsat ziua să se întâmple şi ea m-a surprins în cel mai frumos mod posibil. Te întrebi oare unde apare asfaltul? Două secunde. Îi fac imediat intrarea.

Hai să îţi povestesc cum m-am urcat prima oară pe skateboard. Eram la alergat şi am vrut să provoc un om tare drag mie să-şi învingă o frică. Cum puteam să fac asta dacă nu învingându-mi eu fricile mele? M-am urcat pe placă. Era ditamai valea şi am zis “o fac”. Îmi bătea inima de mai avea puţin şi ieşea din piept. Prima secundă a fost aproape groznică. Apoi pur şi simplu eram pe placă. Nu mai există cale de întoarcere. Era nevoie de mine până la final. Înainte Alexandra că înapoi zău de nu-i cale. Apoi am zis că vreau şi mai sus şi am urcat. A mers şi de data asta. Am prins curaj. Era să prind o gură de asfalt, dar se pare că nu era seara potrivită.

Vineri am simţit din nou libertatea oferită de skateboard. Genial. Am simţit adrenalină în fiecare părticică din corpul meu. Pur şi simplu am lăsat frică şi am dat bice. Corpul îmi vorbea despre libertate în fiecare clipă. Sâmbătă am zis că vreau să ies cu skateboard-ul şi de data asta să merg singură. Zis şi făcut. Merg eu ce merg şi dintr-o dată vine o frică în minte. Aud în faţa mea nişte tipi şi îmi pare mie că râd de mine. Vine gândul ăsta şi în secunda doi sunt pe jos. Am reuşit un şpagat de nici când eram în trupă de dans nu-mi ieşea aşa bine. Mi-am simţit muşchii. Pur şi simplu am ajuns jos. Eram în faţa unui spital şi portarul se uita amuzat la mine. M-am uitat şi eu la el şi i-am zis “ Eeeee, se mai întâmplă”. Mă dor picioarele. Îmi tremură corpul. Am zis “hai lasă că nu am nimic”. Am mers puţin şi după am zis că mai vreau să merg pe placă. Doar nu renunţ de la atâta lucru. Zis şi făcut. Am ajuns până acasă pe placă. Mă durea genunchiul, dar aveam fericirea aia pe care nu o pot exprima prin cuvinte.

Mi-am făcut treaba şi apoi am ieşit iar. De data asta pur şi simplu lucrurile au curs. Începusem să mă prind serios cum stă treaba şi parcă simţeam nevoia de ceva nou. Dai viteză Alexandra. Îmi plăcea. Păstrează ritmul. Îmi plăcea. La un moment dat încep să fac observaţii şi mă gândesc la tot felul de corelaţii între mersul pe placă şi viaţa mea şi ghici ce… Placa a zburat de sub picioarele mele, o fracţiune de secundă şi eram jos. Cum nu ştiu să cad m-am dus cu faţa în jos şi m-am izbit cu bărbia de asfalt. Totul într-o secundă. Am simţit asfaltul. M-am ridicat şi până la locul cu pricina am mers încet. Îmi simţeam fiecare muşchi. În primele secunde tremuram. Mă dureau mâinile. Erau burduşite. Bărbia era julită. La un moment dat am început să râd. Am ajuns. A venit şi seară. Genunchi care se umflă, Spiderman, mişcări de roboţel şi clătite delicioase… ce pot să-mi doresc mai mult?

Păi ce am învăţat eu în cele două zile:

Planurile pur şi simplu uneori merită să fie lăsate deoparte-vineri a fost o zi superbă şi neplanificată.

Mersul de placă este simplu, provocator şi îmi vorbeşte despre prezenţă şi libertate. Când am fost prezentă şi m-am concentrat am putut să simt şi libertatea. Cum am început să aud vocile celor din jur şi m-am concentrat să le aud… am căzut. Placa mă voia prezentă.

Când merg înaintea plăcii ea mă aruncă de pe ea. Este un fel de relaţie în care nu este rost de cocoş sau de găină ci de două fiinţe care se ajută reciproc şi împreună ajung la destinaţie. Placa nu are nevoie de oameni superiori. Are nevoie de mine aşa cum sunt eu.

Viteza se câştigă pas cu pas. Când am vrut viteza şi nu eram pregătită pentru asta, placa m-a anunţat, eu nu am băgat-o în seamă şi apoi mi-a arătat asfaltul. Aşa-i şi în viaţă. Uneori pur şi simplu mai avem de aşteptat până când lucrurile vor să curgă.

După o noapte în care m-au durut picioarele şi le mişcam folosindu-mă de mâini a venit şi dimineaţă. A fost bine. Gheaţă şi-a făcut efectul. Să nu mai zic câtă iubire am trimis către articulaţiile mele. Sună ciudat, dar lovitura asta m-a ajutat să îmi dau seama că nu merg pur şi simplu ci merg pentru că picioarele mele mă ajută. Dimineaţa când am putut să merg mai bine am simţit recunoştinţă şi mi-am dat seama cât de mult luăm nişte lucruri aşa că şi când ar fi pentru totdeauna şi ne pierdem în detalii uitând cât de bogaţi suntem pentru că pur şi simplu mergem pe picioarele noastre.

Învăţ de la mine şi de la placă atunci când aleg să o ascult. Aşa am învăţat cum să virez uşor la dreapta şi la stânga. Pur şi simplu ai nevoie de timp petrecut împreună cu placa pentru a te bucura pe deplin de ea. O asculţi, ea te ajută, vrei să pari mai tare şi mai mare, ea te duce jos la pământ.

Experienţa asta mi-a adus aminte că am două picioare şi că ele fac multă treabă pentru mine ca să mă poarte în lume. Am învăţat multe din aceste două zile.