Este ora 8 şi eu simt că viaţa mea merge în direcţia potrivită. Ieri am cunoscut nişte copilaşi minunaţi alături de care sper să lucrez începând cu acest an. Viaţa mea începe să curgă pur şi simplu şi îmi dau din ce în ce mai mult voie să simt că tot ceea ce se petrece în viaţa mea este potrivit pentru momentul acesta.

Ei bine, şi astăzi am să scriu despre lucrurile în care cred. Citeam de curând despre responsabilitatea pe care o furăm celor mici încă din primii ani de viaţă. De ce? De cele mai multe ori din iubire, dar acel tip de iubire care vrea să controleze viaţa celui mici. De ce? Pentru că noi, cei mari, avem impresia că ştim ce are nevoie cel mic. Este adevărat că uneori ştim ce are nevoie cel mic, dar nu întotdeauna.

Responsabilitatea celui mic este ştirbită încă din momentul în care învăţă să mănânce. În cartea “Ascultă-ţi corpul” scrisă de Lise Bourbeau -sunt analizate cele trei mese ale copilului impuse de către părinţi. Ei bine, să fie oare bine să-i impunem copilului să mănânce când vrem noi? Zice că nu. Pentru că astfel, spune Lise, îi tăiem din responsabilitatea copilului şi îl învăţăm să aibă încredere orbească în ceea ce îi spune părintele. 

Oare nu cumva, noi am venit pe pământul acesta să învăţăm despre iubire şi libertate? Suntem noi liberi când ne impunem 8 ore de somn, 3 mese pe zi şi alte obiceiuri similare, dar toate astea înainte să vedem dacă al nostru corp are nevoie de tot acest ansamblu de autoimpuneri?

Eu am simţit că la un moment dat viaţa mea s-a desprins de viaţa părinţilor mei şi am avut nevoie să-mi dezvolt propriile obiceiuri. Am avut nevoie de spaţiul meu.  Am lăsat în urma” Pune mamă ceva gros pe tine că ai să răceşti” şi am lăsat corpul să se mai călească. De câţiva ani nu mai iau pastille şi se pare că nici răceală nu prea a mai poposit la mine în casă. În ceea ce priveşte somnul, întotdeauna am simţit că nu rezonez cu ideea de 8 ore. Uneori corpul meu are nevoie de mai mult şi alteori de mai puţin. În plus, le mulţumesc alor mei pentru că mi-au dat să mănânc sănătos şi nicicând nu am fost obligată să dorm ziua.  Ce binecuvântare!

Simt din ce în ce mai mult că desprinderea de părinţi m-a ajutat să îi ţin mai aproape. Ciudat nu? Da, pentru că tot acest spaţiu a oferit loc iubirii. Pas cu pas, ei au devenit parte din povestea mea. Mi-am luat eu responsabilitatea pentru ceea ce se petrece în viaţa mea. Ştiu că mai am poate multe de învăţat, dar le iau pas cu pas. Vin către mine experienţele de care am nevoie.

Avem nevoie să fim ceea ce noi vrem să fim. Avem nevoie să fim lăsaţi să ne dezvoltăm după cum simţim noi că este potrivit. Avem nevoie să renunţăm pas cu pas la visul mamei şi al tatălui. Şi interesant este că atunci când ei văd perseverenţă, se alătură poveştii tale şi vine ziua aia în care mama ta îţi spune “ Mamă, nu mă interesează ce alegi să faci, am încredere în tine şi mă bucur şi eu de bucuriile tale”.

Ok, ok, dar cum facem asta? Eu simt că este nevoie de o decizie şi imediat după de acţiuni concrete.

Pentru început ar fi fain:

• să spunem NU micilor curiozităţi ale părinţilor. Unele lucruri sunt pentru noi şi atât. Vine şi momentul acela când este timpul să împărtăşim ceea ce simţim şi părinţilor;
• să ne asumăm responsabilitatea atât pentru succes cât şi pentru rezultate mai proaste;
• să înţelegem că părinţii ne iubesc până la nivelul la care pot ei să iubească.

Pe lângă ideea de individulitatea, Lise spune că al nostru corp mental mai are nevoie şi de :

• Adevar- înseamnă a gândi, a face şi a simţi acelaşi lucru;
• Individualitatea- este lipsit de individualitate, cel care acţionează conform dorinţelor celorlalţi;
• Respectul;
• Siguranţa- înseamnă să ştii că, orice s-ar întâmpla, ai tot ceea ce îi trebuie în interiorul tău pentru a produce ceea ce vrei să materializezi şi a schimba ceea ce nu îţi convine;
• Integritatea- sinceritate absolută;
• A acorda sprijin celorlalţi;
• Raţiunea de a fi.

Începând să ne oferim acestea, simţim pas cu pas, cum parcă am plecat într-o nouă călătorie.