Prăvălia cu preţuri puse prost


 

_DSC0006Salutare om fain,

Este târziu. Simt să citesc. Am cărţi la îndemână. Le deschid şi văd care îmi face cu ochiul. Citesc câteva rânduri. Renunţ. Mai citesc alte rânduri şi accept. Accept să citesc “ Școală  Zeilor”- Stefano Elio Danna. Pare să nu fie din categoria cărţilor pe care le-am citit în ultima perioadă. Încep să citesc.

Pentru prima oară îmi propun să citesc ca şi când cartea asta îmi va aduce răspunsurile de care am eu nevoie. Ce sentiment! Citeam şi pur şi simplu îmi puneam întrebări. Când deja îmi părea amuzant de frumos, căci primeam mesaje pozitive şi cam atât, vine el autorul şi trimite către mine un mesaj care mă cam dărâmă.

Ştii sentimentul acela minunat pe care îl ai când razele soarelui îţi încălzesc faţa, când simţi aer curat, când întreaga fiinţă respiră şi când în frunziş se aud păsările cântând? Este fain sentimentul, nu? Şi nu ştiu cum, la un moment dat te trezeşti lângă o prăpastie. Îţi este teamă de moarte. Toţi strigă la tine să te arunci şi tu pur şi simplu îţi simţi corpul îngheţat. Întreaga fiinţă a amorţit. Gândurile au stat în loc. Inima îţi bate cu putere. În tot acest ocean de simţire, un prieten îţi dă o mână de ajutor. Simţi cum presiunea mâini lui apasă pe al tău corp. Te-a împins în prăpastie. Acum cazi. Nu mai ai cum să mergi înapoi. Simţirile de acum o secundă au dispărut. Acum trăieşti altceva. Muntele ţi-a plecat de sub picioare. Ai acum frânghia de siguranţă şi vântul care trece pe lângă tine. Eşti în cădere liberă. Frica s-a dus. Acum nu ai decât să te bucuri de ce simţi. Până jos pare să fie cale lungă. La un moment dat începi să te simţi în siguranţă. Aici corpul şi mintea ta par să intre în trăire simplă. Exişti tu şi muntele. Pe lângă tine trece o pasăre. Îţi şopteşte ea despre libertate. Tu o asculţi în a ta cădere. Hm! Au trecut câteva secunde, dar parcă ai trăit un veac în această simplă cădere. Trupul tău cântă parcă de fericire. Îi mulţumeşti prietenului tău care pur şi simplu ţi-a dat o mână de ajutor. Corpul tău trăieşte încă fericirea acelei căderi. Te simţi. Ai ajuns. Frânghia te-a ajutat să nu te izbeşti de munte. A fost alături de tine în toată această cădere. Aici în prăpastie ai simţit cum viaţa ta curge. Nu trăieşti zile şi ani ci secunde. Prăpastia asta te-a învăţat despre viaţă. Te uiţi în sus. Pare să fie o veşnicie până acolo. Strigi de fericire şi îţi auzi ecoul. Ecoul tău pare să fie şi el fericit. Trăieşte prin tine. Jos nu mai există frică ci încântare. Este linişte. În căderea ta ţi-ai auzit corpul respirând. În câteva clipe, ai ajuns din nou sus. Prietenii te privesc cu bucurie. Tu eşti tăcut. Îi priveşti şi îi observi. Acum eşti pregătit de o nouă călătorie.

Eu sunt pe marginea prăpastiei. Sunt îngheţată de frică. Autorul îmi este prieten şi alege să îmi dea o mână de ajutor. El mă împinge în prăpastie. Ştie că sunt pregătită să primesc căderea şi mesajul ei.

Fără să clintească, autorul îmi spune „Fiinţa ta este o prăvălie prost condusă, cu preţuri puse la întâmplare”, a remarcat El „Lucrurile nepreţuite sunt la preţ redus, pe când fleacurile costă sume exorbitante. Să continui în aceeaşi manieră înseamnă să dai greş…”

Ce simt? Cădere. Cum adică prăvălia mea este prost conducă. Eu? Eu îmi conduc prăvălia prost? Ei bine, daaaaa. Primesc mesajul şi pur şi simplu cad în prăpastie. Ce să vezi aici? Îmi simt corpul şi viaţa. Simt o putere care vine blând şi lin şi îmi acoperă corpul. Privesc muntele şi vântul drept mesageri. Vântul îmi spune că sunt gata de zbor şi muntele că am crescut suficient ca să mă aventurez cu adevărat în a mea călătorie. Dintr-o dată văd întuneric. Fiinţa mea se înfricoşează la gândul că până acum şi-a pus un preţ greşit. Mă scufund într-o stare de negru cum nu am mai trăit până acum. Am citit de curând că este fain să stai în ea căci în ea găseşti mai apoi adevărata fericire. Stau acolo. Secundele trec. Este întuneric şi pare să fie din ce în ce mai frig. Corpul îmi este îngheţat. Întreaga mea fiinţa se redefineşte celulă cu celula. La un moment dat simt lumina. Primesc un alt mesaj “ Draga mea, valorizează ceea ce eşti.”  Cad şi mai mult. Vine un alt gând către mine. “ Nu mai fugi de tine şi de măreţia ta. La ce bună fuga? Strig din toată fiinţa mea. “ Accept  să mă valorizez, să mă iert şi să mă vindec”. Îmi simt corpul mai uşor. Acum încep să văd. Nu mai este de mult întuneric. Acum este o lumină blândă. Pare să fie lumina unui apus. Aud natura cum parcă se băgă la somn. Am ajuns jos. Privesc în sus şi îmi dau seama că viaţa este pe secunde. Am ajuns aici jos cu o promisiune. Secundele de aici de jos se trăiesc parcă mai altfel. Îmi simt corpul. Sunt lucruri încă pe care nu pot să le explic. Stau în linişte. Într-o clipă ajung sus. Sunt gata acum de o nouă călătorie.

Ce mi-a dăruit călătoria asta? “ Accept să mă valorizez, să mă iert şi să mă vindec”.  Cum? Habar nu am. Ce ştiu sigur este că fiecare zi îmi va aduce o nouă călătorie.

Gândul meu către tine astăzi este să ne dăm voie să ne valorizam. Dacă simţi că ceea ce trăieşti acum îţi cere un preţ prea mare… cazi… şi vezi în căderea asta ce se reconstruieşte. Preţurile din prăvălia noastră merită să fie puse de noi şi nu de „vocile binevoitoare” din exteriorul nostru. Tu nu ai preţul pus de părinţi, de soţ/soţie, de profesori, de colegi… Tu ai preţul tău. 

Mulţumesc. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s