Salutare om fain,

Am dat de o melodie care pur şi simplu mă îndeamnă să scriu. O ascult şi mă tot întreb ce mesaj vrea ea să-mi transmită. Când renunţ să mă mai întreb, vine şi răspunsul cel mai potrivit. Mesajul care zboară către mine este: ” Nu sunt perfectă şi tare îmi place de mine aşa imperfectă cum sunt”.

Perfecţiunea este o utopia, un vis care pierde mereu trenul către realitate, un vis care îşi cumpără bilet la cuşetă, adoarme şi apoi ratează staţia către realitate. Perfecţiunea este ca apa care curge. Nu-i parcă nici aici şi nici acolo. Vine şi pleacă şi ne învaţă că în fapt viaţa este curgere. Nimic nu rămâne neatins în fericirea apei.

Era o vreme când ţineam ca lucrurile din jurul meu să fie perfecte. Luptăm mereu. Zilele începeau în luptă şi se terminau în luptă. Oboseam de la atâta luptă, doar că mă încăpăţânam să cred că pot să construiesc o lume perfectă. Cu cât luptăm mai aprig, cu atât oboseam mai mult. Perfecţiunea fugea de mine ca acea linie a orizontului care pare aproape şi cu cât mergi către ea cu atât ea se îndepărtează de tine. Cu cât lupţi mai mult cu atât pierzi mai mult. Aaaaa… şi stai aşa… că nu ştiu dacă este despre tine aici, dar ştiu că despre mine era cu siguranţă.

Acum  nu mai sunt perfectă şi tare bine este aşa. Lupta şi oboseala au intrat în vacanţă.

Dar cum sunt eu dacă perfectă nu mai sunt?

Sunt femeie şi nu femeia perfectă– Iubesc, vorbesc uneori prea mult şi alteori prea puţin, iubesc, greşesc, mă joc, greşesc, iubesc şi iar greşesc. Uneori iubesc să mă copilăresc, iar alteriori învăţ seriozitatea. Sunt femeia puternică care plânge. Gătesc, dar nu ca la mama acasă ci ca la mine în suflet. Îmi place să fac tot felul de analogii şi drept vorbind din exterior uneori pare că bat câmpii. Corpul meu dansează, dar nu-i perfect deloc- 90-60-90 nu-mi spune nimic mai mult decât nişte unghiuri ale unui triunghi. Iubesc, greşesc şi iar iubesc. Nu sunt perfectă şi tare îmi place de mine.

Sunt fiică şi nu copil perfect- Am visul meu şi am dat drumul altor visuri. Nota 10 am luat, dar la un moment dat mi-am dăruit libertatea şi am acceptat să greşesc. Îmi iubesc părinţii şi familia. Îi respect şi simt ca acasă am învăţat pentru prima oară ce înseamnă să dăruiesc şi să primesc iubire. Respect părerea alor mei, îi ascult când pot şi atunci îmi ofer libertatea să am părerea mea, chiar dacă nu coincide cu a lor. Uneori simt să vorbesc, alteori aleg să păstrez unele lucruri doar pentru sufletul meu. Nu sunt perfectă şi tare îmi place de mine.

Sunt creator şi nu creator perfect– Simt că ceea ce am ales să fac în viaţa asta este o creaţie. Coaching-ul, dansul, pictura, fotografia, scrisul sunt toate creaţii ale sufletului meu şi ştiu sigur că nu sunt perfecte. Simt însă că sunt părţi din sufletul meu şi asta contează cel mai mult pentru mine. Iubesc, învăţ, uit, iubesc, greşesc şi iar iubesc. Nu sunt perfectă şi tare îmi place de mine.

Iubesc imperfecţiunea mea şi simt că atât timp cât sufletul meu o să vorbească prin creaţiile mele sunt pe drumul potrivit. Iubesc, greşesc, iubesc şi iar greşesc, iar astăzi am un mesaj pentru sufletul meu şi poate şi pentru al tău… Suntem perfecţi aşa imperfecţi cum suntem. Imperfecţiunea asta ne dă şansa să respirăm, să iubim şi să trăim. Hai să ne oprim o zi din lupta noastră către perfecţiune. Eu una obosisem mult prea mult, iar acum că îmi trăiesc imperfecţiunea simt că trăiesc cu adevărat. Este linişte şi chiar se aude ploaia:)

Drum bun, călătorule!