Salutare om fain,

Este ora 6:00. Strada-i goală, iar paşii mei parcă fredonează o melodie. Casele încă nu au luat viaţa. Sunt încă sub pătură. Oraşul parcă doarme, iar eu astăzi am simţit să plec în călătorie. Unde? Nici eu nu mai ştiu. Merg şi paşii mă poartă în oraşul adormit. Ici colo mai zăresc o lumină. Pe geam zăresc oameni care se pregătesc de o nouă zi de muncă. Ridic privirea şi îl văd pe domnul Soare cum începe să se gătească în hainele lui de zi. Este sprinten şi venit parcă să-mi amintească “ Draga mea, eşti pregătită!”.

Paşii mei parcă fredonau acum o altă melodie. Mergeam  mai în linişte şi lăsam oraşul să-şi spună povestea. Mă uit în stânga şi în dreapta şi îmi dau seama că nu am mai fost aici nicicând. Un loc străin se colorează în faţa mea. Începe să-mi fie frig. Îmi simt corpul cum tremură sub haine. Îl simt şi încep să respir.

La un colţ de stradă o bătrânică îşi aranja florile. Le pregătea să meargă către alte suflete. Mă opresc din a mea călătorie şi mă aşez în linişte lângă ea. Îi zâmbesc şi simt să o îmbrăţişez. Timpul se opreşte. Simt că nu am văzut-o vreodată, dar în acelaşi timp simt ca o cunosc de o viaţă. Are ochii mici şi luminoşi. Un gând copilăresc revine parcă direct din copilărie:” Oare lumea se vede diferit prin ochii ei cei mici?”. Zâmbesc şi rămân lângă acest suflet simplu. O privesc şi simt cum liniştea îmi cuprinde întreaga fiinţă. În linişte scoate un scăunel de lemn şi mă pofteşte lângă ea. O privesc şi simt cum trăieşte prin fiecare răsuflare. Stăm aşa în linişte şi privim florile vreme îndelungată. Am şi uitat de frig. Este linişte. Când taci florile vorbesc şi îţi spun poveşti pe care nu ai de unde să le auzi decât de la ele. Bătrânica stătea neclintită. Privea o tufănică galbenă. Eu simt un gând…”Îţi mulţumesc bătrânică dragă”. Tăcerea începe să cânte şi bunicuţa îmi spune “ Cu plăcere, copilă dragă”. O privesc şi mă întreb cum de a auzit gândul meu… Hm! Ei bine, când faci linişte începi cu adevărat să auzi.

Este linişte. Este linişte şi parcă în colţul ăsta de pământ timpul a uitat să vină. Este linişte. În liniştea asta bătrânica începe să râdă. Râde din tot sufletul. Râde cu tot corpul. Este o minune să o văd râzând sub privirile mele. Încep să râd şi eu. Nu ştiu cu ce scop râd, dar ştiu că râd. Râd cum nu mi-am dat voie să râd vreodată.

–Draga mea, priveşte către staţia de autobuz. Vezi acei oameni?

Privesc şi bag de seamă că la câţiva metri de noi era o staţie de autobuz. Acum abia observ înghesuiala.

-Draga mea, să nu te gândeşti că este o staţie obişnuită. Staţia asta este una specială.

-Pai ce poate să fie atât de special la o staţie?

– Cândva cineva a povestit că pe aici a trecut un autobuz special, VIITOR îi spunea, şi zice că dacă îl prinzi pe acesta te va duce către o lume mult mai bună. Zice că te duce către staţia VIITORULUI unde se spune că toate visurile sunt îndeplinite şi este numai lapte şi miere. 

Începem amândouă să râdem şi privim mulţimea. Toţi aşteptau un autobuz care oricum nu vine vreodată, autobuzul VIITORULUI. Se înghesuiau de numai numai. Îşi pierdeau timpul şi viaţa într-o staţie. Vedeam părinţi care îşi cărau copilaşii în staţie şi auzeam strigătele lor pline de durere,” Dar noi vrem să ne trăim în linişte copilăria. “  Bunicuţa îmi povesteşte că în fiecare dimineaţă vine aici să aducă bucurie oamenilor cu ale ei flori, dar oamenii sunt mult prea grăbiţi spre VIITOR ca să se oprească în drumul lor să se bucure de  o floare. 

–Draga mea, ce nu ştiu oamenii ăştia este că VIITORUL nu vine vreodată. Viaţa se trăieşte clipă de clipă. În faţă(viitorul) nu-i nimic mai special decât clipa de acum, aşa cum nici în spate(trecutul) nu-i nimic mai important decât ce simţi acum. Eu am învăţat de la flori să mă bucur de fiecare clipă din viaţa mea. Fiecare cu mirosul ei.

-Draga mea, când simţi că ţi-e greu, stai acolo şi vezi ce înveţi din întunericul ăla… lasă fuga către viitorul care îţi pare mai frumos şi mai luminos… stai şi trăieşte viaţa clipa de clipă. Nu-i mereu frumos şi luminos prezentul tău, aşa cum nici zi nu-i mereu. Eu am învăţat de la moşul meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, că viaţa asta este despre iubire, despre a dărui iubire chiar şi firului de iarbă pe care îl calci în drumul tău spre magazinul cu pâine.

Bătrânica mi-a vorbit ore întregi. Fiecare cuvânt parcă venea din suflet şi îmi vorbea despre iubirea care nu are nevoie de zile roz ca să existe. Mi-a mai spus că atunci când omul vine pe pământ inspiră şi astfel începe să înveţe să iubească, iar când moare el expiră şi astfel învaţă să trimită iubirea lui dincolo de lumi.

Iubeşte şi uită de autobuzul care oricum nu vine vreodată. Iubeşte atunci când crezi că nu ştii care este scopul tău în viaţă. Iubeşte când crezi că eşti “defect/ defectă” pentru că pur şi simplu trăieşti o altă viaţă decât a celor din jurul tău. Iubeşte când o floare te lasă să o vezi. Iubeşte simplu şi aşa cum ştii tu căci aşa este cel mai bine.