Casa fără stăpân


_DSC0065 copy

Este linişte şi ora prânzului. Foamea a uitat de corpul meu şi îmi spune neîncetat că e vremea de călătorit. Îmi iau culorile şi plec în călătorie. Nu ştiu unde mă vor purta paşii, dar simt că viața mă poartă de fiecare dată în locurile cele mai potrivite pentru sufletul meu. Este linişte şi înțeleg că liniştea asta se colorează în interiorul meu. Uit borcanul pentru apă… ce, nu ştiai că uneori culorile au nevoie de apă ca să prindă viață? Mă întorc să iau borcanul şi las paşii să mă poarte către o lume potrivită pentru mine.

Este linişte. Pe stradă, nici țipenie de om. Toată lumea pare că a plecat din oraş. Când tocmai ce mă credeam singură… un porumbel se opreşte lângă mine. Mă priveşte şi mă întreabă fără cuvinte dacă am să-i dăruiesc ceva de mâncare. Îmi aduc aminte că am în ghiozdan o felie de pâine şi o dăruiesc cu bucurie. Porumbelul se bucură şi mai apoi zboară. În zborul lui lasă o pană să cadă pe pământ. Mă bucur şi simt că în această călătorie îngerii sunt alături de mine.

Merg mai departe. Paşii mă poartă către necunoscut. Am uitat de siguranță şi am înțeles că echilibru înseamnă să ai şi bune şi rele şi alb şi negru şi că totul vine şi pleacă. De departe se aude un glas. Este glasul mamei, care îmi spune cu blândețe: „Draga mea, am încredere în tine şi te iubesc. Renunţ la visul meu pentru tine şi îţi ofer libertatea să zbori către visul tau”. Îmi întorc privirea şi văd parcă chipul mamei. Îi mulțumesc şi merg mai departe.

Este deja seară şi paşii par să nu obosească. Sunt acum în fața unei case fără stăpân. Simt să intru. Iată-mă în interiorul ei. Frigul şi întunericul îmi învăluie corpul. Începe să-mi fie frică. Îmi aduc apoi aminte de pana de porumbel şi simt că am ajuns în locul potrivit. Fac câțiva paşi şi în gând apare o întrebare: „Cine este gazdă în această casă?

Paşii mă poartă către prima cameră din hol. Deschid uşa şi dau de un personaj simpatic. Mă priveşte şi îmi spune: „Intră, draga mea! Eu sunt INIMA.” Stau în fața ei şi simt cum mă învăluie cu iubire şi compasiune.

Mă aşez pe fotoliu şi o ascult. Vocea ei blândă umple camera cu iubire. O privesc şi are chip de înger. INIMA îmi spune că obişnuia să fie ea gazdă în această casă. Pe atunci era o casă luminoasă şi plină de iubire. Veneau oaspeți de seamă precum: încrederea, frumosul, iubirea, sinceritatea, credința şi compasiunea. Era un vis când casa îmi era plină. Îmi povesteşte viața ei. Privesc afară şi soarele începe să se arate. Hm. Minunat. Am stat de vorbă cu INIMA o noapte întreagă şi simt cum a trecut parcă o clipă. Mă prinde de mână, mă priveşte în ochi şi îmi şopteşte gândul ei. Păstrez gândul INIMII şi plec mai departe.

Urc nişte scări de lemn şi dau de o altă cameră. Deschid uşa şi dau de un alt personaj, parcă şi mai simpatic. Mă priveşte şi îmi spune: „Intră, draga mea! Eu sunt MINTEA.” Stau în fața ei şi simt cum iubirea şi compasiunea mă învăluie. Este ora prânzului şi mă invită la masă. Mă învăluie un miros de cozonaci abia scoşi din cuptor. MINTEA îmi spune că ştia că am să vin şi s-a pregătit pentru venirea mea. MINTEA îmi spune că obişnuia să fie gazdă în această casă. Îmi întinde o bucată de cozonac şi ne aşezăm la vorbă. Îmi spune povestea ei. Îmi spune că de multe ori este alungată din casă, îmi spune că s-a săturat să fie privită ca un OM RĂU. Mă priveşte în ochi şi îmi spune: „Eu nu vreau să fac rău oamenilor, eu îi iubesc şi vreau să-i ajut. Oamenii vin la mine cu dorinţele lor. Eu îi iubesc şi îi ajut să-şi îndeplinească dorinţele, chiar dacă dorinţele astea uneori le fac atât de mult rău. Oamenii îmi cer să le fac rău şi apoi dau vina pe mine. Eu ştiu un singur lucru… misiunea pe care eu am primit-o de la Dumnezeu este să-i iubesc pe oameni şi să le îndeplinesc dorinţele.“

MINTEA îmi mai spune că obişnuia să fie gazdă şi că pe atunci veneau în vizită persoane importante precum: gândurile, conştientizările, observațiile, stările de bine şi de rău şi un alai întreg din neamul sentimentelor. Soarele începe să danseze cu luna şi pas cu pas să intre la culcare. MINTEA îmi spune povestea ei. O ascult cu inima la gură şi îi mulțumesc. Mă prinde de mână, mă priveşte în ochi şi îmi şopteşte gândul ei. Păstrez gândul MINŢII şi plec mai departe.

Am gândurile INIMII şi cele primite de la MINTE şi simt să merg mai departe în călătorie. În holul mare simt să mă opresc. Simt că a venit vremea să îmi folosesc culorile. Mă aşez pe podeauna de lemn. Îi aud sunetul şi mă bucur pentru că asta înseamnă că încă sunt în viață. În față am foaia albă de hârtie. Am lângă mine pensula, culorile şi borcanul cu apă. Încep să aştern pe hârtie sentimente. Timpul se opreşte. Sunt eu şi ale mele culori. Simt cum iubirea îmi învăluie întreaga ființă. Aud la un moment dat o muzică liniştitoare. Continui să pictez. Lumea mea se mută acum pe foaia de hârtie. Mă pierd în culori şi simțiri. Simt iubire. Simt tristețe. Simt compasiune şi apoi frică. Toate sunt lângă mine. Respir şi în pauza asta îmi ridic privirea. Muzica venea din camera INIMII. Sunt eu şi foaia de hârtie care începe parcă să prindă viață. Spune povestea mea. Culorile spun cuvinte pe care eu nu ştiu cum să le rostesc. Pe hârtie începe carnavalul. La un moment dat, încep să simt miros de cozonaci. Îndrept privirea şi ghici pe cine văd… Era MINTEA, care cobora pe scări către culoare. Continui să pictez lumea din interiorul meu. Din când în când ridic privirea şi văd cu câtă blândețe MINTEA şi INIMA stau lângă mine. Este linişte. Pictura se apropie de final. Respir şi dăruiesc ultima pată de culoare. Mă opresc şi respir. INIMA şi MINTEA stau în linişte şi privesc culorile. Ce simt? Nimic şi parcă totul.

Este linişte şi în liniştea asta INIMA îşi face curaj şi începe să vorbească:—

-Draga mea, culorile tale m-au învățat că putem fi gazde amândouă: şi eu şi MINTEA. Şi că lupta dintre noi nu face nimic altceva decât să transforme casa asta într-o casă fără stăpân. Lupta transformă casa într-o casă părăsită parcă. Am crezut că viața asta trebuie să fie numai despre recunoştință, compasiune, iubire şi frumos. Desenul tău mi-a arătat un univers complet. Acum simt că vreau să cunosc şi stările de rău. Căci iată cât de frumos este desenul tău… aşa, şi cu bune şi cu rele.

MINTEA stătea şi asculta parcă cu inima deschisă. S-a săturat să fie mereu alungată. INIMA îi dăruia acum acceptare şi iubire. Într-o clipă de linişte, MINTEA îşi face curaj şi glăsuieşte:

— Draga mea, vreau să fim amândouă gazde. Vreau să renunțăm la luptă. Mi-e dor să ne jucăm ca în copilărie. Mi-e dor să mă simt acceptată şi iubită. Mi-e dor de linişte şi de frumos.

Mă ridic şi le îmbrățişez. Mă bucur că prin călătoria asta mi-am transformat casa dintr-una părăsită într-una în echilibru. Culorile m-au ajutat să aduc echilibru şi să dăruiesc iubire INIMII şi MINŢII.

Ei bine, dragilor, hai să renunțăm la luptă. Căci lupta aduce durere şi izolare. MINTEA şi INIMA au făcut parte întotdeauna din acelaşi univers. Ele ne iubesc în egală măsură, dar în moduri diferite.

Ce învăț eu din această călătorie?

  1. Când simți că lumea din exterior începe să se cutremure, stai în linişte şi adu culoare în interiorul tău. Din interiorul tău, culoarea o să călătorească şi către exterior.
  2. Echilibrul înseamnă alb şi negru, bine şi rău. Viața trăită în echilibru înseamnă şi alb şi negru şi iubire şi tristețe. Singurul lucru care contează în această călătorie este perspectiva din care începem să privim lucrurile care se întâmplă în viața noastră. Nu întâmplările în sine ne fac rău, ci reacția pe care o avem față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Când uităm ce înseamnă echilibru… hai să privim către cer. El îşi iubeşte şi norii şi soarele.
  3. Casa fără stăpân este ființa ta care caută mereu să lupte să-i fie bine şi doar atât. Ei bine, în casa asta sunt gazde care abia aşteaptă să te primească cu brațele deschise. Ele deshid uşa când ai renunțat la luptă. Din acel moment încep lucrurile să se aşeze în modul cel mai potrivit pentru tine şi pentru cei din jurul tău.
  4. MINTEA ne iubeşte tot atât de mult pe cât ne iubeşte şi INIMA. Misiunea ei este să ne îndeplinească dorințele. Suntem astfel responsabili de tot ce simțim şi de tot ce trăim.

Mulțumesc, suflete blând!

Important: articol apărut în revistă „Profesor de fericire”. Cu drag recomand şi citirea articolelor scrise de ceilalţi oameni minunaţi. Aici găseşti revistă http://profesordefericire.weebly.com/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s