Scufiţa roşie în vârf de munte


_DSC0021

Salutare om fain,

Este dimineaţa şi soarele a ieşit la alergat după multă vreme de hibernare. Privesc pe geamul de la etajul 8 şi îmi dau seama cât de dor mi-a fost de o rază de soare. Acum este aici. Închid ochii şi pur şi simplu mă bucur. În clipa asta de bucurie aud soneria. Este el. Un om minunat. Mă întreabă dacă sunt gata de plecare. Îl primesc şi parcă mi-e greu să cred ochilor. Îl mai privesc şi las un cuvânt să iasă parcă din fiecare celulă a fiinţei mele…DA. Sunt pregătită de călătorie.

Începe să fie linişte. Din când în când o rază de lumină intră în maşină. Suntem pe drum. Privesc în stânga. Ce minunat. Uite! Dumnezeu parcă a pictat peisajul acesta şi l-a dăruit astăzi mie şi lui. La radio este o muzică venită parcă din nori. De ce din nori? Păi muzica din nori nu-i nici prea liniştită, nici prea agitată, nici prea tare, nici prea încet… muzica din nori este şi cam atât.

Respir parcă altfel. Îl privesc şi îl iubesc. Suntem împreună şi de data asta şi se anunţă o călătorie mai altfel. Îl văd cum se bucură de prezenţa soarelui, de iarbă, de nori, de tot. Parcă de dimineaţă îngerii au avut chef să picteze şi s-au gândit să picteze pentru noi. După ce au terminat pictura au chemat zânele şi spiriduşii şi au presărat praf magic peste picturi şi uite aşa au prins viaţă picturile şi s-au aşezat peste meleagurile noastre. Este linişte în tabloul acesta. Din când în când se mai aude motorul maşinii. Şi el pare fericit. A ieşit din oraş şi a plecat în călătorie.

Mergem cu soarele călăuză. Timpul stă pentru câteva minute în loc, apoi se hotărăşte să alerge puţin. Fuge acum. Mai mergem puţin şi îl surprindem că acum vrea să stea. Îl iubim şi ştim că timpul vine şi el cu noi în călătorie.

Este linişte. Îmbrăţişarea este fără de cuvinte. Este şi atât. Respirăm şi trăim parcă sub pălăria aceleaşi fiinţe. Este linişte. Privirea lui mă învăluie în lumină. Sunt în această îmbrăţişare de minute bune. Sunt şi atât. Ce… mai am nevoie de ceva? Nu. Corpul meu cântă. Fiecare celulă parcă este o parte dintr-un pian. Fiecare simţire cântă o notă. Se aude un cântec magic în fiecare secundă a existenţei mele. Uneori o aud, alteori alerg şi în alergarea asta uit să aud cântecul trupului meu. Acum aud cântecul lui şi stau în acel moment în linişte.

Am ajuns. Suntem în vârf de munte. Cum am ajuns aici? Soarele este „de vină”. Ne-a ghidat printre culori până când am ajuns aici. Ce văd? Oameni. Sunt luminoşi şi par să fie bucăţi de soare. Trăiesc aici în vârf de munte. Respir. În jurul nostru sunt munţii. Este linişte. Mă aşez şi doar privesc. Pare că a început să se filmeze un film de poveste cu zâne şi prinţi care îşi dau voie să trăiască în vârf de munte.

Un zmeu se joacă pe cer. Uite acolo altul. Ce bucurie. Îmi era dor să văd cu adevărat. Aici, sus, la munte sus, ochii trăiesc, sufletul vede, inima cântă şi corpul se joacă în zăpadă. Frigul aduce bucuria şi viaţa. Este linişte. Încep să văd.

Urc şi tot urc. Îl privesc. Este acolo şi se joacă. Zmeul de pe cer îi dăruieşte libertatea în culori. Eu simt să-mi iau sania şi să tot urc. Urc. Zăpada este mare. Obosesc. Mai respir puţin şi îmi dau seama că în afară de mers pot să şi privesc. Şi încep să privesc. Mă opresc. Acolo jos este oraşul. Casele sunt mici şi par să fie piese ale unui puzzle. Îmi imaginez cum o fetiţă se joacă pe străzile oraşului. Este liberă şi îmi şopteşte” Şi tu eşti liberă, draga mea. Hai la joacă”. Îi mulţumesc şi o las să se joace în linişte. Merg cu privirea mai la dreapta. Respir şi parcă respir la unison cu muntele. Privirea mea ajunge către el. Este un vârf de munte neatins de om. Pare să fie perfect. Îl strig şi îmi răspunde. Îmi povesteşte lecţia lui. Îmi spune că a ales să crească acolo departe de oameni pentru că are nevoie de o perioadă de linişte şi atât. Vreau să stau cu vântul, cu zăpadă, cu soarele şi luna. Simt că uneori viaţa are nevoie de o perioadă în care să exişti şi atât. Îmi şopteşte că a venit în viaţa mea pentru a dărui. Îl întreb ce-mi dăruieşte şi el îmi şopteşte lin “ Clipe de linişte şi pauze în care simţi vântul, priveşti zăpada, iubeşti soarele şi asculţi luna. Atât. Nimic mai mult”.

Respir şi parcă muntele respiră cu mine. Oriunde îmi îndrept privirea găsesc un mesaj. Pare să fie ziua mea de linişte. Mai stau aici. Simt că tot ce vine acum către mine este parcă scris de mine într-un articol de suflet. Îi zâmbesc muntelui şi îi mulţumesc pentru darurile lui.

_DSC0266

Mă întorc către el, către îmbrăţişare şi către timp care se opreşte. Îl privesc şi îi mulţumesc pentru călătoria asta. Am primit un dar. Este minunat. Îl văd cum zâmbeşte. Frigul a zburat. Face ce lui îi place şi trăieşte prin asta. Corpul îi respiră prin fotografie. Este minunat. Îi mulţumesc pentru că pot să-l privesc.

Ziua de astăzi simt că o să mai aducă multe simţiri. Tot ce am eu de făcut acum este să nu fac nimic. Să stau în linişte şi să mă bucur de ce îmi dăruieşte liniştea asta.

Mulţumesc dragilor pentru fiecare clipă de linişte pe care o primiţi în viaţa voastră.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s