Salutare om fain,

Este dimineaţă. Dimineaţă mă prinde în pădure. Este linişte. Ciripitul păsărilor pare să vină din lumea îngerilor. Copacii abia ce au făcut ochişori. Încet, încet, pădurea îşi ia haina de “bună-ziua”. Soarele se joacă printre crengi. Este linişte. Simt iarba rece cum alunecă printre degete. Haina mea albă alunecă printre copaci. Când şi când un colţ din rochie se agaţă de o creangă. Atunci mă opresc şi privesc. Simt că ştie ea creanga ceva. Văd. Văd şi iar văd. Ce văd? Linişte. Văzduh. Raze de soare jucându-se în linişte. Ridic privirea către cer. Un albastru pur se joacă pe cer. Dumnezeu tocmai ce a terminat pictura. Se bucură. Cu blândeţe îmi ridic rochia şi alerg prin iarbă. Simt iarba rece. Simt mirosul pădurii. Fiinţa mea este liberă. Nu mi-e foame. Nu mi-e sete. Iubesc. Zâmbesc. Dau de o floare albastră şi o miros. Îmi spune blând:” Draga mea, astăzi este ziua în care fiinţa ta începe să vadă cu adevărat. Noi eram şi ieri aici, dar tu treceai mereu pe lângă noi fără să te opreşti. Acum parcă eşti parte din pădure.” Simt să o îmbrăţişez. Îmi dau seama că este prea mică pentru o îmbrăţişare, aşa că mă aplec şi o ating blând cu obrazul. Îşi face culcuş lângă mine şi începem să vorbim. Îi este dor de oameni care să se oprească. Îi este dor de viaţa simplă. Rochia mea albă de prinţesă se odihneşte. Din când în când vântul o ia la dans, iar ea îi acceptă atingerea. Îl iubeşte. Eu respir la unison cu pădurea. Îi spun că îmi era dor să stau lângă o floare albastră. Îmi era dor să respir bucurie şi joc. Au trecut deja două ore de la întâlnirea mea cu floarea albastră. Am ascultat cântecul petalelor ei. Am lăsat trupul să se odihnească şi să spere. “Te salut, floare albastră şi te iubesc. Rămâi cu bine, draga mea”

Rochia albă se opreşte puţin din dansul ei şi îl invită pe vânt să ne însoţească în călătorie. Simt să alerg. Alerg, Alerg. Alerg. Vântul se joacă acum cu buclele mele. Din când în când  visez la o lume de poveste. Trupul meu respiră viaţă. Aici, în lumea asta de poveste, visul se îmbină cu realitatea. O pasăre măiastră vine şi se aşează pe umărul meu drept. O privesc. Nu am văzut vreodată o astfel de vietate. Are ochii mici şi plini de lumină. Penele ei sunt curcubeu. Mă opresc din alergare. Ne găsim echilibrul. Ea stă pe umărul meu, iar eu merg în linişte.  Este linişte. Vântul a mers să se joace cu o frunză. Dansează. Pasărea nou venită îmi spune cum a luat naştere omul pe pământ. O ascult. Simt acum că oamenii sunt părticele de lumină, părţi de Dumnezeu. Îmi cere să mă opresc şi să mă întind pe iarbă. O ascult. Ce poate să se întâmple. Îmi aranjez rochia albă pe iarbă. Încet, încet îmi aranjez trupul pe iarbă. Buclele se joacă acum prin iarbă. La început mi-e rece. Apoi văd cum un copac parcă îşi dă crengile deoparte şi pas cu pas lasă soarele să-mi încălzească trupul. Soarele are acum loc şi în linişte îmi încălzeşte trupul. Este linişte. Pasărea măiastră îmi şopteşte” Închide ochii şi lasă sufletul să vadă”. Se aşează şi ea lângă mine. Este linişte. O privesc şi mă las purtată în jocul ei. Închid privirea. Respir. Dintr-o dată simt cum întreaga mea fiinţă se linişteşte. Simt respiraţia pădurii. Din când în când aud cântecul lin al ciocârliei. Cu privirea închisă încep să văd în interior. Ce să fie acolo? Lumina şi culoare. Respir. Îmi simt corpul uşor. Firele de iarbă stau în linişte lângă trupul meu. Aud grasul păsării care îmi şopteşte să cred ceea ce văd. Dintr-o dată în faţa mea se arată o lume de poveste. Văd acolo toţi oamenii din afară pădurii. Sunt într-un dans toţi. Când şi când cercul se rupe pentru o secundă. Oamenii continuă să danseze. În câteva secunde apar noi fiinţe în cerc şi iar cercul se închide. Oamenii aleg uneori să-şi schimbe locul în dans. Aleg să fie lângă alţi oameni. Pe unii îi părăsesc, iar pe alţii îi îmbrăţişează. Văd oameni tineri care devin bătrâni şi bătrâni care prin simpla lor mişcare în cerc întineresc. Totul este un dans. O muzică ancestrală este mereu alături de noi. În mijlocul cercului este o lumină colorată. Oamenii îşi iau de acolo energie pentru dans. Sunt şi îngerii în dans. Sunt şi florile în dans. Sunt şi pietre şi copaci. Toţi dansează. Nu există ceas şi nici timp. Dintr-o dată văd o fiinţă ce seamănă cu mine. Merg mai aproape. Sunt chiar eu. Dansez. Mi-e bine. Sunt fericită. Respir şi simt atingerea ierbii. Deschid privirea şi privesc cerul. Simt că am călătorit mii de ani. Pasărea colorată nu mai este lângă mine. A zburat către alt suflet. Respir. Încep să-mi resimt corpul. Strâng palmă şi o foaie de hârtie se înghemuia acolo. Îndrept privirea către bilet. Aud în crâng cântecul cucului. Iau biletul şi simt că nu-i vremea să-l citesc acum. Îl bag în buzunar şi merg mai departe. Mă ridic în picioare şi reîncep călătoria. Dau de un râu. Mă aşez lângă el. Picioarele mele sunt mângâiate de apa cristalină. Râul începe sa cânte. Îl ascult. Acum am timp. Este linişte. Pe malul celălalt o căprioară se  joacă cu puiul ei. Iubirea aici se exprimă diferit. Pădurea nu are nevoie de cuvinte pentru a spune “Te iubesc”.

Stau aici ore bune. Râul îmi şopteşte că în viaţa asta merit să fiu fericită. Îmi spune că viaţa este ca un râu care ştie de fiecare dată în ce direcţie să-şi poarte picăturile de apă. Sunt bine. Soarele mă anunţă că pleacă la culcare. Minunata lună îi îmi spune “ Noapte bună”. Lângă mine zăresc o piatră. Mă înghemuiesc pe ea. Las rochia albă să  se aşeze şi ea. Respir. Respir. Ştiu sigur că noapte aduce cu ea bucurie şi deşi cândva am învăţat să-mi fie frică, aici sunt protejată şi totul este potrivit. Piatra începe parcă să cânte. O ascult şi pur şi simplu adorm în linişte. Din când în când simt cum vântul încă se joacă. El nu încetează să se joace. Respir şi adorm ascultând cântecul unei pietre.