Salutare omule fain,

Ascult “It’s my life”- Bon Jovi. Tac. Tusea îmi şopteşte că astăzi este ziua în care am nevoie să tac şi să îmi odihnesc corpul. Începe să-mi fie bine în tăcerea asta. Se face linişte şi începe să-mi vorbească imaginaţia. Draga de ea, când vorbesc prea mult, ea nu mai are timp să-şi spună povestea. Acum în tăcerea asta pare să vorbească fiinţa mea adevărată. O ascult. La început sunt puţin stângace, dar pas cu pas învăt să stau în tăcere. Mi-e bine. Stau în tăcerea asta şi ascult.

Imaginaţia mea îmi şopteşte:” Draga mea, oamenii sunt ca vântul”

Eu zâmbesc şi păstrez tăcerea. Îi dau clipe imaginaţiei să se manifeste. Ea continuă să-mi vorbească.

Oamenii sunt ca vântul. Vântul nu te întreabă când să apară în viaţa ta. Vântul nu îţi cere ţie aprobarea pentru a pleca din viaţa ta. Aşa este şi cu oamenii. Astăzi ei sunt aici, iar mâine sunt acolo. Oamenii apar ca vântul. Sunt o perioadă în universul tău şi apoi pleacă poate către alte universuri. Să crezi că poţi să-i obligi pe cei dragi ţie să rămână pentru eternitate lângă tine este ca atunci când te încăpăţânezi să păstrezi vântul lângă tine. Nu, nu avem cum. El are călătoria lui.

Oamenii sunt ca vântul. Vântul te îmbrăţişează, dar în acelaşi timp îţi oferă libertate. Aşa-i şi cu oamenii care se iubesc. Oamenii care se iubesc îşi oferă libertate cu fiecare îmbrăţişare. Omul care iubeşte aşteaptă cu răbdare. Omul care iubeşte rămâne într-o îmbrăţişare nu cât îi este lui necesar ci cât le este lor potrivit.

Oamenii sunt ca vântul. Vântul este incoerent. Vântul dansează. Aşa şi omul când iubeşte. Omul când iubeşte nu are nevoie să fie coerent. El iubeşte şi dansează. La ce bun să fim atât de coerenţi şi de perfecţi? Nici măcar vântul nu-şi doreşte să fie perfect. El se bucură de dansul şi de imperfecţiunea lui. Este liber şi poate să fie cine vrea el să fie.

Oamenii sunt ca vântul. Oamenii sunt născuţi din lumină şi întuneric. Aşa-i şi vântul. El este născut din lumină şi întuneric. Îşi dă voie să fie când puternic, când blând, când rece, când cald. Are libertatea să se exprime şi îşi acceptă şi lumina şi întunericul. De la vânt învăţ că viaţa este despre lumină şi întuneric. Refuzând întunericul, fugim în esenţă de noi. “Viaţa este umbră şi vis”(cum bine zice preotul).

Oamenii sunt ca vântul. Vântul te ajută de multe ori să te opreşti şi să priveşti. Sunt pe stradă cu gândurile mele când în faţa mea vântul iese la dans cu frunzele. Fac cercuri. Este joc şi timpul parcă s-a oprit. Mă opresc să privesc dansul lor. Ce minune de moment. Uit parcă toate câte îmi stăteau pe suflet şi privesc. Aşa este şi cu oamenii. Vin în viaţa noastră şi ne ajută să ne oprim din alegare. Nu strigă la tine. Nu îţi dau lecţii ci pur şi simplu îşi văd de viaţa lor. Îşi trăiesc viaţa ca un dans, iar ţie parcă îţi este imposibil să nu-i admiri. Şi uite aşa, un suflet a atins alt suflet.

Oamenii sunt ca vântul. Vântul se joacă toată ziua. Eu simt că în esenţă oamenii au venit pe pământ să se bucure de joc. Au venit să respire. Au venit să privească. Au venit să asculte. Noi suntem părţi din soare şi din pământ şi venim în călătoria noastră pe pământ ca într-un nou loc de joacă. Parcă fiinţele din Univers ne-au construit un loc de joacă perfect căruia noi în micimea noastră îi tot căutam imperfecţiunile. Şi normal, când căutam ceva, găsim acel ceva şi unde mai punem că îl şi trăim.

Mi-e dor de vântul copilăriei. Vântul acela care mă însoţea până la casa din preşuri( casa meşterită cu multă răbdare de noi cei mici). Da, ce vorbeşti…Vântul a rămas acelaşi, doar locul de joacă s-a mai schimbat puţin. Mulţumesc linişte. Mulţumesc imaginaţie pentru întreaga lume de poveste pe care o aduci în realitatea mea.

Şi tu eşti ca vântul, omule drag.