Glasul regăsit


10488311_10202367064963717_6738315866224892819_nUn drum s-a programat pentru mai târziu aşa că am mai mult timp cu mine acum. Nu ştiu cum am dat de muzica lui Mihai Toma şi mă prinde un dor de scris. Magică muzică. Mă opresc şi pur şi simplu ascult. Avem ceva magic în muzică românească. Nu ştiu ce avem, dar simt din ce în ce mai mult că suntem un popor binecuvântat.

Întâmplător” dau de un film. La un moment dat una dintre actriţe spune “fetelor, ne-am regăsit vocea”. Recunosc că nu am văzut filmul până la sfârşit( nu pentru că am adormit ci pentru că pur şi simplu am simţit să scriu despre asta).

Într-un sătuc uitat de lume trăia o fetiţă.  Era micuţă şi firavă. Avea 5 anişori când bunica ei i-a spus pentru prima oară “ draga mea, ai un glas minunat, te rog să-l laşi să-şi spună povestea.” Privea nemişcată către bunica ei. Au continuat apoi să meşterească la preşuri. Holul casei avea acum un nou oaspete, un război vechi care dăruia magie. Cum aşa? Era locul în care bunica spunea poveşti în timp ce rupeam zdrenţe pentru preşuri. Magia era la ea acasă. Sunetul vătalelor răspândeau în întreaga casă un cântec cum numai acasă poţi să găseşti. Apoi se făcea linişte. În liniştea asta îi putem privi frumuseţea bunicii. Avea nişte ochi mici şi ghici ce… într-o zi am întrebat-o cum vede ea lumea prin ochii ei mici. Vedea mai multe decât oricine. De ce? Pentru că ne iubea. Ţin minte că atunci m-a îmbrăţişat cu iubire. Nu a mai fost nevoie de vreun răspuns. Apoi ne-am reapucat să meşterim preşuri.

Casa miroase a cozonaci. Mama tocmai ce a scos din cuptor doi cozonaci bine rumeniţi. Miroase a acasă. Fetiţa priveşte curioasă către spectacolul cozonacilor. Erau aşa curajoşi. Au crescut atât de mari încât au avut curaj şi au ieşit din tavă. Şi ce frumuseţe au. Oare ei au glas? Ce ar spune un cozonac dacă l-ai întreba de ce a venit în lume? Fetiţa zâmbeşte. Logic că şi un cozonac poate să vorbească. Fetiţa începe să-şi imagineze că un cozonac începe să-i vorbească. Stă nemişcată lângă el până când aude deschizându-se poarta de la curte. Cine era? Era tatăl ei. Venea de la muncă. O priveşte şi scoate de îndată din plasa trei mere roşii ca macul. Aşa făcea el mereu. Îi plăcea să împartă cu noi tot ce avea.

Bunica a lăsat deoparte războiul… să se mai odihnească şi preşurile puţin… ne pregătim pentru masă. Acum învârte de zor la o mămăligă. Eu o ajut pe mama să aşeze “masa”. Astăzi mâncăm turceşte. Ne aşezăm toţi pe jos. Bunica taie mămăliga cu o bucată de aţă. Suntem bine. Alexandra cea mică trăieşte simplu şi frumos.

După masă, ne întoarcem la războiul de preşuri. Timpul curge parcă diferit. Bunica aduce magie de fiecare dată când îi stai în preajmă. Începe să-mi vorbească.

– Draga mea, oamenii vin pe pământ pentru a se bucura. Noi nu venim aici să ne chiuim, să suferim şi să muncim din greu. Lucrurile sunt simple. La naştere ne regăsim glasul şi tot ce avem nevoie să facem este să ne povestim viaţa cu noul glas dăruit de această viaţă. Suntem bine.

-Bunică, dar ce înseamnă să-mi regăsesc glasul?

-Draga mea, ai să vezi tu singură ce înseamnă asta. Eu tot ce îţi spun este că toate fiinţele pe de acest pământ merită să-şi spună povestea cu vocea regăsită.

Bunica s-a oprit atunci pentru câteva minute bune. Din tăcerea asta s-a născut o poveste. Ador poveştile bunicii. O ascult şi vocea ei parcă spune poveşti aşa cum cântăreţii cântă melodiile lor de suflet. Trăieşte parcă fiecare cuvânt în parte.

Parcă din acel moment mi-am promis să-mi spun povestea cu vocea regăsita la naştere. Acum vorbesc despre mine. Acum glăsuiesc despre iubire, culoare şi o viaţă trăită PUR şi SIMPLU. Vocea regăsită creşte pe zi ce trece. Acum simt că am încredere în ea. Să spună ce vrea ea să spună. Hai să-ţi mărturisesc. Uneori vorbesc cu oamenii şi spun: uite, eu simt că….”. Atunci când încep să spun asta nu simt că ştiu ce vreau să spun. Am însă încredere în vocea mea. Ea ştie ce este cel mai bine să spun ŞI SPUN. Cuvintele sunt ca un dar pentru sufletul meu şi pentru sufletul celui care îmi stă în faţă. Îl privesc şi observ cum parcă am glăsuit cele mai potrivite cuvinte. Îl simt şi parcă îmi şopteşte: “Dar de unde ştiai că am nevoie să aud asta?” Eu răspund în linişte: “Păi nu ştiam, dar mi-am anunţat vocea că am încredere în ea şi ea a început să-mi vorbească”.

Glasul regăsit m-a ajutat să vorbesc mai mult despre mine. La ce bun să-mi irosesc glasul vorbind despre unii şi despre alţii. Fiecare cu viaţa lui. Eu sunt aici să mă sărbătoresc pe mine, să vorbesc despre ceea ce simt, despre ceea ce trăiesc… glasul meu îmi ştie mie povestea. Glăsuind despre mine pot să le fiu de ajutor şi celor care îmi aud glasul. Este atât de magic şi de simplu.

Glasul regăsit mă ajută să spun NU şi să spun DA. Îmi las glasul să vorbească. Când simt să zic DA, zic DA, Când simt să zic NU, zic NU. Glasul meu îmi ştie povestea şi parcă simte de fiecare dată ce este mai bine pentru mine. Ştie că am încredere în el şi îmi vorbeşte din ce în ce mai sincer.

Glasul regăsit mă ajută să mă valorizez. Dragul de el, vorbeşte atât de frumos despre mine. Îi mulţumesc pentru tot ce glăsuieşte. Când ceva din interiorul meu este cuprins de teamă, glasul meu îmi şopteşte în felul lui “ Draga mea, meriţi.”

Iubesc viaţa asta în care glasul regăsit începe să meştereasca momente potrivite. Şi să nu crezi că nu sunt şi momente în care îl împiedic să îmi spună povestea. Mai trecem şi pe acolo. Fain este că parcă de fiecare dată prinde putere şi pas cu pas începe să se facă auzit.

Acum simt că glasul meu se simte bine să-mi spună povestea.

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s