Hm! Iau eu aşa o pauză de lucru şi dau peste nişte notiţe. Am primit la un moment dat o agendă cu “Idei Bune” şi am zis să o colorez cu gândurile mele. Aici scriu de obicei ideile nebune… da, alea nebune, nebune, nebune. Şi cum orice om nebun se întâlneşte în drumul lui cu alţi oameni nebuni am dat de domnul Ohso. Mare figură, domnul Osho. Nu ştiu cum se face că de fiecare dată când îi citesc cărţile se aprind beculeţele. Şi zici că suntem de Crăciun. Beculeţe la fereastră, beculeţe la uşă, beculeţe în brad şi dacă am putea ne-am pune şi pe noi beculeţe.

Citesc eu un nume de articol inspirit de domnul Osho, “PÂINEA DIN VIS” şi începe instalaţia să funcţioneze. Îmi place agenda asta cu “idei bune”. O deschid din când în când şi zici că îmi activează creativitatea. Simt să scriu cu “beculeţele aprinse”.

Am să vă spun povestea unei fetiţe cu părul creţ şi cu ochişorii mari. Prin ochii ei lumea se vede măreaţă. Este loc în lumea ei pentru magie. Este loc pentru iubire şi tot ce vine la pachet cu aceasta. Este mică şi zâmbetul ei aduce magia în lume. Legenda spunea că cine îi stă în preajmă capătă bucuria “zâmbetului fără motiv”. Copila asta se joacă toată ziua. Adoră să se joace cu ale ei culori. Simte că viaţa este magie. Copilul acesta visează la o lume de poveste. Îi plac rochiţele ei colorate. Spune despre haine că ele poartă în interiorul lor părticele din sufletul creatorului. Fetiţa aceasta a învăţat că are voie să “nu mănânce tot din farfurie”, să “nu fie cuminte”, să “nu fie ascultătoare” şi nici să nu renunţe la ale ei culori. Fiecare zi are o culoare pentru ea. Şi fetiţa noastră este atât de curajoasă încât acceptă şi zilele cu nuanţe de culoare neagră. Ea zice că fiecare culoare vine de undeva şi călătoreşte către un alt univers… cum să oprească ea negrul din a lui călătorie:). Fiecare culoare ajunge să construiască un univers magic. Astăzi fetiţa cu părul creţ şi ochişorii mari s-a hotărât să-şi dăruiască o pâine de casă. Am uitat să-ţi spun că fetiţa noastră locuieşte la munte sus. Trăieşte pur şi simplu. Din când în când oamenii o surprind că tace zile întregi. Ne-a spus cândva că “oamenii vorbesc mai mult decât au nevoie”. Şi uite aşa, fetiţa noastră îşi dăruieşte zile în care tace. Ea spune că aşa îşi lasă corpul să respire şi îşi oferă şansa să audă mai multe. În acele zile aleargă cu tălpile goale prin iarbă, se opreşte la rău şi se joacă în tăcere, se opreşte lângă o căprioară şi o mângâie cu blândeţe, aleargă după fluturi şi stă PUR şi SIMPLU. Îşi ia culorile şi pictează lângă stejarul Duf. Duf este un stejar special. Legenda spune că aici timpul zboară cum vrei tu să zboare. Aici nu-i ora mesei, nu-i ora de culcare, nu-i ora de plecat spre muncă şi nici timp de piedut pentru lucruri mici. Duf este un copac înţelept. Se spune că Duf şi fetiţa călătoare s-au născut în aceeaşi zi. În timp, Duf şi fetiţa cu păr creţ şi cu ochişorii mari au devenit prieteni de nedespărţit.

Fetiţa noastră se joacă şi începe să meştereasca pâinea de casă. Este sărbătoare în casă. Ingredientele stau în linişte pe masă. Soarele abia a ieşit de la culcare. Pe cer este spectacol. Fiecare secundă meştereşte un nou univers pe cer. Fetiţa stă minute în şir şi se bucură de un nou răsărit. Se gândeşte uneori de ce oamenii pierd atâtea momente magice. Un gând călător vine către ea… pentru că alegem să trăim viaţa dormind uneori până prea târziu. Lăsă gândul să călătorească. Se aude sunetul izvorului de lângă casă. Ce binecuvântare. Ingredintele au început dansul. Faina a luat la dans laptele şi acum se rostogolesc prin oala de lut. Fetiţa le priveşte şi se bucură de spectacol. Când se pregăteşte să bage pâinea în cuptor… cineva îi bate la uşă. Deschide uşa şi ghici cine era. Da, era ea, o fetiţă mare cu părul creţ, cu ochişorii mari şi cu zâmbet de poveste. Se recunosc şi se îmbrăţişează. Fetiţa mare este poftită în căsuţa de poveste. Se aşează în locul ei preferat… acolo la fereastră. Adoră să privească spectacolul naturii. Cele două fetiţe se privesc şi încep să vorbească.

–Dansez, copilă dragă şi simt cum dansul mă aduce mai aproape de sufletul meu. Când dansez mă simt în viaţă, îmi văd corpul vibrând de fericire, mă simt femeie, mă simt puternică, mă simt vulnerabilă, mă simt gingaşa, sexy, dulce şi dincolo de orice… mă simt în viaţă.

Fetiţa mică o priveşte şi îi mulţumeşte parcă printr-o simplă privire.

–Iubesc, copilă dragă. Iubesc culorile. Îl iubesc pe Andrei. Iubesc viaţa asta plină de culoare. Iubesc nebunia care mă ghidează şi care nu mă lasă să mă pierd în lucruri mici şi nesemnificative. Iubesc muntele, marea, câmpia şi dealul. Iubesc să călătoresc şi să întâlnesc oameni care zâmbesc. Iubesc culorile. Iubesc oamenii care înfloresc, dar şi pe cei care au plecat în căutarea curajului pentru ca mai târziu să înflorească şi ei. Iubesc magia şi clipele trăite PUR şi SIMPLU. Iubesc copiii şi toate darurile pe care le aduc ei prin simpla lor prezenţă. Iubesc prezenţa. Iubesc să le zâmbesc oamenilor. Iubesc să-i privesc pe oameni şi să observ în ei tot ce este mai frumos… nu ştiu cum se face că acel frumos pas cu pas creşte şi înfloreşte. Iubesc şi dincolo de orice… te iubesc.

Fetiţa mică începe să plângă de bucurie. Îi face semn să o aştepte puţin. Fuge către cuptor şi scoate la lumină o pâine rumenită care învăluie în câteva secunde întreaga încăpere. Miroare a viaţa.  Înveleşte pâine într-un ştergar şi se intorce către fetiţa cea mare.

–Sunt liberă, copilă dragă. Sunt liberă să iubesc, să fiu nebună şi să fac toate lucrurile care mă ajută să mă păstrez în viaţă. Nu-mi mai spun NU… acum am o singură viaţă pe care o trăiesc aici… păi la ce bun să-mi irosesc momentele şi să le las pentru mai târziu:)

Fetiţa mică se pregăteşte să vorbească şi ea. Micuţa vorbeşte blând şi mai înţelept decât cel mai mare înţelept.

–Nu-i aşa că ai coborât pâinea din vis?

-Da, copilă dragă. Visam de multe ori lucruri pe care nu le coboram vreodată în realitate. Păi era mai uşor să visez şi să mă opresc acolo. Am coborât pâinea din vis. Înainte era foarte uşor să visez într-o zi şi a doua zi să continui visarea. Nu făceam nimic mai mult decât să visez. Treceau zilele pe lângă mine şi eu visam “la pâinea din vis”. Doamne şi cât de minunată era acea pâine. În fiecare zi îi mai puneam câte un ingredient minune. Trăiam în visare. Atât. Mă hrăneam cu visul, iar realitatea gonea pe lângă mine mai ceva decât Hamilton în Formula 1. Până când am simţit să trăiesc realitatea. La început era greu. Păi în realitate pâine avea nevoie de ingrediente, avea nevoie să pun mâna să o frământ, să o bag la cuptor  şi să am grijă de ea să se rumenească bine. Era mai provocatoare realitatea. Visul mergea uneori oprit, dar realitatea nu… gonea pe lângă mine şi mă implora să o trăiesc.

-Şi cum te simţi acum?

–Completă. Ştiu că pot să visez şi că este minunat să visez, dar mai ştiu şi că visul meu are nevoie să-l port în realitate. Mă simt completă. Sunt un visitor care aduce în realitate “pâinea din vis”. Acum mi-e bine. Trăiesc, plutesc, visez, iubesc… dar toate astea le trăiesc acum aici… în realitate. Visul este mereu alături de mine. El mă ajută să dăruiesc aripi realităţii mele. Dar pâinea din vis nu coboară dacă eu nu-i construiesc o scară aici pe pământ. Şi ştii ce… mă gândeam iniţial că-i tare greu să cobori visurile în realitate. Ei bine, nu-i aşa. Un vis se meştereşte în gândul nostru şi abia aşteaptă să coboare în realitate. Este uşor ca fulgul şi dornic să aducă magie pe pământ. Visurile noastre adoră să prindă viaţă în realitate. Aici ele dansează şi se simt în viaţă.

Ne aşezăm în linişte la masă. Mâncăm pâinea abia scoasă din cuptor şi povestim ore întregi. Legenda spune că fetiţa mare cu părul creţ şi ochişorii mari o vizitează de atunci în fiecare seară pe fetiţă mică cu părul creţ şi ochişorii mari. Se sfătuiesc şi împreună aduc magia în lume.