Sunt bine. În camera mea miroase a rai. Sunt bine. Ieri am simţit să curaţ fiecare spaţiu din casă. Mi-a prins bine. Simţeam cum se duce şi murdăria din interioarele mele. Ioi, dar cât praf. Amuzant a fost că îmi dădeam seama că praful ăsta este fix acolo unde credeam spaţiul mai curat. S-a făcut linişte. Mi-am lăsat raiul şi m-am scos la soare. Acolo ce să vezi. Un cuplu la joacă. El şi ea se “antrenau”. Alergau, făceau exerciţii, se provocau, se jucau şi împărtăşeau iubire cu fiecare privire la fiecare respiraţie. Dragă de mine îi privea şi pur şi simplu le simţeam povestea. Un gând mi-a revenit. Acum vreo cinci ani, fix aşa făceam eu cu Andrei. Eram pe la început de poveste. Descopeream lucruri magice unul despre celălalt şi ce să vezi, dragul de el îmi era „antrenor”. M-a apucat pe mine că vreau să slăbesc câteva kg. Şi cum Andrei era sportiv de performanţă am zis că merită să experimentăm. Mă cam chinuia aşa, dar ce să vezi….pe lângă urcat scări, sprinturi nebune, respiraţie, abdomene aveam timp magic împreună şi normal că mai fugeam de antrenament printr-un sărut din ăla de îmi transformă toată viaţă. Amintirea asta fuge. Îmi dau seama că sunt în parc şi nu-i just faţă de parc să stau cu gândul în altă parte. Este ca şi când aş merge în vizită la un bun prieten şi eu aş stă pe facebook să văd ce postează lumea. Nu-i frumos şi vorba unui prieten bun, Dan, nu-i regulamentar. Stau în parc cu o certitudine prezentă: Te iubesc, Andrei.

Este dimineaţă. Alexandra este un titirez în acţiune. Merge la asociaţie, iubeşte oamenii, meştereşte recrutări, are şi un job, merge şi la facultate şi pare că timpul ei este dintr-un alt univers. După o zi nebună, dragă de ea, ajunge la recutare. Totul este pregătit. Începe să se joace. Îl vede pe el. Iaca la el. Uite ce înalt este. „Văleleu, dar oare cum a intrat în sală. Ei, hai, Alexandra treci la treabă şi lasă băiatul în pace”. Nici nu face dragă de ea câţiva paşi că el să vezi ce gândeşte: „Doamne ce ochi are fata asta. Îmi pare mie sau se uită cam într-o parte. Văleu şi câtă energie are. Zici că este titirez. „

Trec anii şi dragii de ei devin prieteni. Într-o zi ea alege să-i vorbească despre unul dintre visurile ei cele mai mari. Zău de ştiu de ce am ales să fac asta. A venit de la sine. Eram eu singură cu visul meu. Mi-am luat toată energia şi i-am vorbit. Era primăvară şi părea că şi eu înfloresc. Îi vorbeam despre visul meu şi el sorbea parcă fiecare cuvânt. Mai erau încă doi prieteni care ştiau de visul meu, dar zău că niciunul nu era aşa absorbit de poveste cum era el. Îi vorbeam şi simţeam cum pur şi simplu visul meu vine şi neîmbrăţişează pe amândoi. El ascultă cu atenţie fiecare cuvânt. Eram în parc şi toată natură susţinea conversaţia noastră. După ce am vorbit eu minute întregi, dragul de el îmi spune calm: „Ştii că asta îmi doresc şi eu.” Văleleu, zău că mi-a stat mintea în loc. Cum adică, mai există un om care are acelaşi vis că al meu? Doamne, ce îmi faci tu mie? Din ziua aia a început povestea. Echipă, idei, visuri, noi şi agenţia noastră de promovare a oamenilor talentaţi era în acţiune. Doamne ce binecuvântare trăiam. Nu ştiu cum, dar toate se aliniau. Munceam că nişte nebuni, dar pur şi simplu nu simţeam. Construiam ceva măreţ. Era visul nostru să susţinem oamenii talentaţi şi să îi ducem în întreagă lume. Ne trezeam dimineaţă la 5 că să mergem în sala de sport să obsevam câte un sportiv. Stăteam până seară târziu să scriem articole, să meşterim filme şi fotografii, să vorbim cu sponsorii şi pur şi simplu mă simţeam mai în viaţă ca niciodată. Viaţă mea curgea altfel. Mă uităm la el şi trăia fotografia. Îmi spuneam atunci că „Andrei o să ajungă mare fotograf. El spune poveşti, simte fotografia şi are o energie cum rar întâlneşti.” Oamenii radiau când erau fotografiaţi de el. Intrau parcă într-un alt univers în care se vedeau cât de măreţi sunt. Ei şi stai că pe lângă lucrurile frumoase s-au întâmplat şi din celelalte. Părea uneori că ne uram de moarte.

Mai trec câteva luni, dacă nu cumva câţiva ani când ce să vezi. Dragul de Andrei şi dragă de Alexandra sunt în parc. Aveau de semnat un contract cu unul dintre sportivi şi s-au văzut mai devreme că să mai pună una altă la punct. Eroare aici. Eu şi dragul de Andrei în linişte în parc. Aşa, ca din neant am început să vorbim despre vrute şi nevrute. Timpul părea că a stat în loc. Eram pe iarbă şi părea că întregul univers stă acolo de vorba cu noi. Să–ţi mai zic că în ziua aia am ajuns să mergem să semnăm contractul în pantaloni scurţi. Doamne câtă aroganţă pe capul nostru. A fost ziua în care am uitat că am nevoie să mănânc sau să beau apă. Eram pur şi simplu în prezenţa lui şi el în a mea. Ziua aia a fost ziua a cărei prezenţă o să o păstrez mereu în suflet. Zilele trec pe lângă mine şi n-aş putea să–ţi spun exact ce am făcut lunea trecută, dar ziua aia mi-e clară cum nici apă din izvor nu poate să fie. Se face linişte, îl aud cum îşi deschide sufletul. „Doamne, bărbatul asta că muntele are aşa trăiri şi poveşti magice. Cum de nu l-am văzut până acum”. Îl privesc şi simt cum iubirea începe să înflorească. Mi-e şi frică să iubesc. Vin după un capitol magic din viaţă mea, doar că un capitol care s-a încheiat şi parcă mi-e şi frică să iubesc. Tac şi îl privesc iar şi iar. Îmi vorbeşte şi pare că îmi vorbeşte dintr-un univers plin cu iubire. Sunt nebună. Vreau să-i ating mâna. Stăm întinşi pe iarbă, îmi vorbeşte şi eu simt să-i ating mâna. Am emoţii de zici că mi-au luat celulele la trap prin corp. Doamne ce-i cu mine? Ce-i cu trăirea asta. Îmi vorbeşte şi eu am curaj să-l ating. Mă simt plină de iubire. Îmi simt corpul plutind. Doamne ce ţi-e şi cu viaţă asta. Cum te poartă ea printre emoţii şi trăiri. Am plecat de acasă cu gând să rezolv probleme tehnice şi să semnez contracte şi uite ce trăiesc. Unde-i logică în lumea asta? Păi nu-i nici-o logică. Mă întorc la mine şi la Andrei. Îmi fac curaj şi fac ce simt. „Din întâmplare” mâinile noastre se întâlnesc. Simt în atingerea asta întreg universul. Tremur şi trăiesc cu fiecare respiraţie. El îmi vorbeşte ca un înger. Îl ating şi de aici întreg universul s-a deschis. În linişte ne-am văzut. A urmat o zi despre care nu o să va mai povestesc prea multe. Am nevoie de o viaţă că să povestesc ziua aia.

Au urmat zile de magie. Descopeream un bărbat lângă care am stat multă vreme, dar pe care nu aveam ochi să-l privesc. Mă îndrăgosteam că o nebună de el. Doamne ce zile am trăit. Am făcut în 7 zile cât n-am făcut într-o viaţă. Nu există zi şi noapte. Eram. Eram eu şi el pur şi simplu într-un univers plin de iubire. Îmi simţeam corpul şi viaţă în viaţă. Mă surprindeam uneori şi nici nu mă recunoşteam. Eram sexy, frumoasă, vibram iubire şi mă simţeam mai în viaţă că niciodată. Eram nebună pur şi simplu. Cred că atunci dacă ştiam că pot să zbor, făceam şi asta…zburăm.

Iaca aşa a păşit Andrei cu blândeţe în viaţă mea. Te iubesc, Andrei. Te iubesc cu toată fiinţă mea. Îţi sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit în cei cinci ani. Mai avem multe de trăit şi da, eşti bărbatul lângă care mă văd îmbătrânind. Te iubesc cu toată fiinţă mea. Te văd. Te văd. Te văd.

Te iubesc, călătorule. Te iubesc, visatorule. Te iubesc, dansatorule. Te iubesc, bărbat magic. Te iubesc pentru tot ce eşti tu. Te iubesc pentru câtă încredere ai în visurile tale. Te iubesc, pentru libertatea în care ai ales să–ţi respiri viaţă. Te iubesc pentru cum urci pe munte, pentru câtă linişte ai când mănânci micul dejun, pentru câtă răbdare ai când faci pizza şi te iubesc chiar şi pentru barba ta care mă gâdilă dimineaţă. Te iubesc pentru fiecare fărâmă de magie pe care o aduci în lume prin creaţia ta. Da, creatorule, dai viaţă prin fotografiile tale. Tu nu faci fotografii, tu dăruieşti linişte, magie şi înalt lumii care alege să–ţi vadă creaţia. Te iubesc, pentru fiecare moment pe care îl trăim împreună. Te iubesc pentru fiecare anotimp din viaţă noastră. Îţi mulţumesc pentru că lângă ţine mi-am permit să fiu femeie şi să iubesc angelic. Îţi mulţumesc pentru că uneori vezi în mine ce eu nu am ochi să văd. Îţi mulţumesc pentru tot ce o să mai trăim pe aici înainte. Îţi spun, vezi că la 50 de ani vreau să facem o plimbare pe Transfăgărăşan cu longboard-ul. Doar nu credeam că nebunia o să dispară cu anii. Te iubesc şi asta este una dintre puţinele certitudini pe care le am în viaţă asta.