creaţie foto: Andrei Gherasim

Se face linişte. Sunt bine. Dimineaţa mea a început la 6. Îmi simt corpul odihnit. Somnul a fost o binecuvântare. Uite că sunt iar în viaţă. Zi de zi mă tot plimb prin mii de universuri. În ultima perioada am fost mult mai sensibilă. Parcă am simţit viaţă asta la o altă intensitate. M-am săturat de suprafeţe 🙂 M-am săturat de pozitivitate forţată. Miros fericirea de suprafaţă. Simt iubirea. Simt autenticul. Simt totul parcă la o altă intensitate.

Simt că viaţă mea s-a deschis către magie. Stai să–ţi spun ceva magic….Magia înseamnă pentru mine o viaţă cu de toate. Magia înseamnă că iubesc, că plâng, că îmi trăiesc umanitatea cu toată fiinţă mea. MAGIA înseamnă că într-o dimineaţă sunt veselă, feminină şi plină de viaţă, iar într-o alta sunt ursuză, aeriană şi obosită. Magia înseamnă pentru mine că sunt zile în care dăruiesc magie pe oriunde calc prin simplă mea prezenţă, dar şi zile în care stau în carapacea mea şi nu am chef să văd pe nimeni.

Astăzi simt să vorbesc despre fricile mele. Magia asta înseamnă acum pentru mine să vorbesc liber despre ce simt. Da ştiu, devin vulnerabilă. Da ştiu, dau din casă şi tu o să ajungi să mă cunoşti cu toate ale mele. Da, iubesc magia asta. Mă arăt şi am un singur gând….aşa pot eu să respir real în viaţă asta. Bunica îmi vorbea atât de liber despre ea. Bunica îmi spunea când o durea ceva în interiorul ei. Bunica nu credea în pozitivitate ieftină. Bunica punea la masă toţi copii de pe stradă. Bunica era magică. Bunica trăia magia cu fiecare părticică din fiinţă ei. Bunica nu ducea o viaţă perfectă. Cât a fost pe pământ a făcut tot ce a putut ea că să aducă magia în lume. Pe bunica am prins-o la pensie şi dacă mă întrebi ce meserie avea dragă de ea, iţi spun cu toată încrederea că eu simt că bunica a venit pe pământ să ne înveţe despre iubire. Iubea pur şi dacă ar există o meserie simt că ea a ieşit la pensie din meseria de femeie care dăruieşte iubire pură.

Te iubesc, bunica. Te iubesc, mama. Va iubesc cu toată fiinţă mea. Mă întorc la ale mele şi astăzi scriu despre fricile mele. Simt că ne pierdem umanitatea în nebunia asta de “fericire de suprafaţă”.

Mi-e frică de şerpi–Ştiu, sunt şi ele nişte fiinţe, dar ce să fac…mi-e frică de mor de şerpi. Doamne cât mi-e frică de şerpi. Ţin minte că atunci când eram mică nici la televizor nu puteam să mă uit la şerpi. Acum să fim serioşi…nu s-au schimbat prea multe nici acum când am ajuns la maturitate. Mi-e frică de ei şi parcă nimic nu mă înfioară mai mult decât gândul că aş putea “din întamplarë” să am o întâlnire cu domnul şarpe. Mă şi aud ţipând din tot corpul. Noroc că am încredere că ceva mai mare decât mine mă protejează şi lucrurile merg în viaţă mea de fiecare dată în direcţia potrivită.

Mi-e frică de bărbatul beat- Femeile din viaţă mea au avut mult de suferit de pe urmă bărbatului beat. Bărbatul beat uită cine este şi se trasformă într-o fiară nemulţumită de tot ce este în jurul lui. Bărbatul beat suferă şi suferinţă lui distruge parcă universul care îl înconjoară. Durerea lui înconjoară parcă toţi oamenii şi te sufocă. În copilărie îl vedeam pe tata cum se trasnforma atunci când era beat. Din omul plin de iubire se transforma într-un om care urla de suferinţă. Copil fiind simţeam tot. Simţeam durerea lui, simţeam durerea mamei, simţeam durerea bunicii, simţeam durerea mea şi toate durerile astea făceau un talmeş balmeş în sufletul meu. Simţeam totul fizic şi nu vreau să ştii cum este să simţi durerea tuturor în interiorul tău. O vedeam pe mama cum suferă. O vedeam cât îşi doreşte să trăiască în linişte şi armonie. O vedeam cum plângea pe ascuns, doar doar nu o văd eu. Îşi dorea să mă ferească de durere. Draga de ea plângea până când corpul nu-i mai putea suporta durerea şi ceda. Atunci, eu, un ţânc de copil, îi mângâiam mâna şi o iubeam cu toată forţă mea. Şi acum îmi amintesc cum pur şi simplu dragă de ea avea mâna încleştată şi abia dacă mai putea să o mişte. Durerea se simţea în mine înfiorător. Aş fi ţipat de durere, dar pe atunci habar nu aveam că pot să fac asta. Îmi amintesc că la un moment dat, la o ceartă între ai mei, m-am dus la tată şi i-am spus că eu mă omor dacă mai continuă în ritmul asta. Eram în bucătărie. Îl aveam pe tata în faţă şi pur şi simplu simţeam că am toată puterea din lume în interiorul meu. Uite un ţânc de copil cu o putere imensă în privire. L-am privit pe tată şi i-am zis că dacă nu se opreşte eu mă omor. Ştiam că mă iubeşte enorm şi că iubirea asta o să-l trezească din durere. Dincolo de realitatea de acolo, eu îl vedeam cu alţi ochi. Ştiam că nu este un om rău. Simţeam că îl doare viaţă lui. Eu aveam atât de multă putere în interiorul meu. Nu ştiu ce am avut eu în privire atunci, dar simt că l-am trezit către iubire. S-a potolit. Eu eram un ţânc, un ghem de copil….aveam frică, iubire, magie…toate amestecate în fiinţă mea. Secvenţele astea vor rămâne în sufletul meu. Acum tată este alt om. Tată a aflat că poate să–şi exprime durerea şi altfel. Mama este cea mai magică femeie din viaţă mea. Mama a avut curaj să iubească. Mama este femeia care m-a învăţat despre iubire pură, despre renunţare, despre poveşti de iubire asumate, despre noi începuturi, despre magie şi despre viaţă trăită lângă un bărbat care te respectă acum…nu peste 10.000 de ani. Ai mei au divorţat. Multă vreme nu am înţeles divorţul lor. Am crescut şi apoi am înţeles că nu era nimic de înţeles. Acum văd doi oameni magici. Tată a renunţat la vechiul obicei de exprimare a durerii. Mama a dat viaţă unei vieţi de femeie aşa cum merită fiecare femeie în universul asta. Acum când mă întâlnesc cu ei, îi văd oameni întregi, nu jumătăţi de măsură care se chinuie să fie împreună.

Mi-e frică uneori de puterea mea– Doamne câtă putere am descoperit că are prezenţa mea. Simt uneori că atunci când vorbesc, vorbesc dintr-un alt univers. Simt cum se formează fiecare cuvânt şi eu nu fac nimic mai mult decât să ascult şi să am încredere că ce spun este potrivit. Îi văd pe oamenii din faţă mea cum se schimbă în jurul cuvintelor venite parcă dintr-un alt univers. Mi-e frică uneori de mine. Simt că sunt singură care pot să–mi fac cu adevat rău. Mi-e frică uneori de măreţia mea. Mi-e frică de mine uneori. Mă opresc de multe ori din drum. Mi-e frică de măreţia mea şi am uneori senzaţia că trăiesc cu porţia măreţia mea. Nu ştiu de unde au venit cuvintele astea, dar ce să le fac…aşa le simt aşa le trimit.

Aş putea să vorbesc mii de ore despre fricile mele. Îmi trăiesc magia şi simt că magia vine cu de toate. Mi-ar plăcea să văd oameni care trăiesc. Mi-ar plăcea să văd viaţă. Mi-ar plăcea să văd umanitate. Mi-ar plăcea să văd imperfecţiune. Mi-ar plăcea să văd oameni care vorbesc cu deschidere despre tot universul lor. Mi-ar plăcea să văd autentic şi simplu. Mi-ar plăcea să văd oameni care nu mai suferă pentru că trebuie să pozeze în “oameni dezvoltaţi personal”. Strig din universul meu. Trăieşte omule drag, trăieşte de toate…..cu frică, iubire şi tot ce mai vine. Asta-a magia. Aşa lucrează ea. Vreau să văd iubire pură nu forţări. Vreau să mă îmbrăţişezi dacă simţi nu pentru că toţi oamenii “dezvoltaţi personal” se îmbrăţişează. Vreau să–mi spui că nu mă plăci dacă asta simţi. Mi-ar plăcea să vezi lumina şi întunericul din mine. Mi-ar plăcea să ne acceptăm umanitatea şi să o trăim în pace. Vreau să trăim aici….aici avem treaba de făcut.

Mă simt binecuvântată pentru tot ce trăiesc şi să ştii că nu curge cu lapte şi miere mereu. M-aş sufocă de la atât lapte şi de la atâta miere. Simt că acum mesajul meu este mai bogat. Simt că viaţă ne poartă în direcţia potrivită, dar mai simt şi că viaţă asta este cu de toate şi că merităm să ne trăim umanitatea. Aşa lucrează magia.
Te iubesc omule simplu. Te iubesc şi ioi ce m-aş bucură să–mi vorbeşti şi tu despre fricile tale. Aşa, că să ne sărbătorim umanitatea. Te iubesc cu toată fiinţă mea.