Se face linişte. O vioară cantă lin şi simt că muzica ne aduce aminte de divinitate, de simplitate, de puritate şi de viaţă vie. Se face linişte în universul meu. Tocmai am cumpărat lemne pentru foc şi domnul cu lemnele mi-a spus simplu “ Lemnele ne ţin în viaţă”. Omu-i simplu şi râde cu spor. La căsuţa noastre ne pregătim lin pentru iarnă. Deja aud cum trosnesc lemnele astea în foc. Au venit cu bucurie şi vor continua să aducă bucurie. Doamne şi cât joc avea omul ăsta în privire. Mi-a zis că mă cunoaşte de pe vreme când eram de-o şchiopă . Ei, m-a întrebat şi dacă m-am măritat, dar ce să-i faci…l-am dezamăgit la capitolul ăsta 🙂 Ador simplitatea omului şi jocul ăla din privire. Când a plecat a zis că se grăbeşte că l-a sunat nevasta şi când zice ea să vină acasă mai repede, pentru el este literă de lege…tot ce spunea, spunea cu joc în privire şi în glas.

Ei, în gând aveam să vă povestesc despre ce am trăit ieri, dar întâmplarea asta cu lemnele a adus multă magie. Ce să-i fac? A vrut să facă ea deschiderea pentru magie. Revenim la simplitatea zilei de ieri. Mandruca noastră dragă, Alexandra a zis că îşi ia bicicletă la o plimbare. Zis şi făcut. Ne-am luat noi o pereche de pantaloni scurţi, un tricou şi o pereche de adidaşi şi normal…pe draga bicicletă . Cât ai zice “drum bun” am şi fost plecaţi. Unde? Eu nu ştiu încă. Cred că nici bicicleta nu ştie, dar dacă vrei neapărat să ştii unde plecăm, poţi să încerci să descoperi de la ea.

Vorbesc cu un prieten drag şi abia aştept să-l văd şi să povestim despre călătoria lui în Africa. Ce oameni faini am în jurul meu? Ioi, aşa magie să tot trăieşti. Acuşi că am vorbit cu Bogdan, zic că sunt pregătită să plec la drum. Iaca aşa, mă iau pe mine şi pe mândra bicicletă şi plecăm la drum. Am aşa un gând că o să fie o călătorie specială, dar păstrez gândul pentru mine. Unde mergem? Păi nu ştim încă. Singura decizie clară este că ne alegem drum cu asfalt şi îl urmăm.

Iaca aşa, de la biserica din Baicoi am luat-o la dreapta…da, da, sigur era dreapta. Doar m-am concentrat şi eu puţin acum când am scris. Da, da, nu era cealaltă dreaptă. Am mers lin. S-a făcut linişte şi mersul ăsta pe bicicletă parcă era cel mai mare dar de pe faţa pământului. “Îţi dai seama ce viaţa binecuvântată trăieşti?” îmi tot răsună în gând. Mergeam lin şi parcă fiecare metru aducea cu el o nouă poveste. Stai să fac o pauză. Mă mut în curte să scriu. Vine apusul şi zic că-i vreme de scris din curte. Iaca am revenit. Mândra mea surioara a ajuns şi ea de la şcoală. Revenim la povestea magică.

Fiecare metru aducea cu el o nouă poveste. Ziceai că dădeam din pedale şi fiecare mişcare mai derula câteva minute dintr-un film. Ioi, şi ce film. La asta am rezistat până la capăt. Ei, de ce zic asta…păi pentru că sunt celebră în ale adormitului la film. Uneori chiar şi cel mai de acţiune film din lume este pentru mine un cântec de leagăn lin. Uite, în minutul ăsta văd căsuţe dichisite şi gospodari în curte. În fiecare curte se meştereşte câte ceva. Într-o curte se repara o căruţă. Într-o curte doi părinţi îşi aşează cu blândeţe copilul. Ce vie frumoasă este în curtea asta. Uite şi aici, dar uite şi flori. Asfaltul se continuă şi pentru mine binecuvântările sunt la tot pasul. Am senzaţia măreaţă că viaţa mea se derulează cu încetinitorul şi am vreme să simt, să văd, să trăiesc vie şi cu toate ale mele.

Uite câţi copilaşi se întorc de la şcoală. Am în faţa mea veselie mare. Astăzi în România este sărbătoare. Mai mare dragul să-i privesc. În gândul meu tot călătoreşte o trăire: Sunt binecuvântată şi tot ce trăiesc eu vine ca o pură confirmare .

Ioi, dau de o pădure, dar ce pădure….se tot văd luminişuri şi parcă zici că sunt peisaje lucrate în photoshop. Uite acolo şi o cireadă de vaci. Un deal se pictează în dreapta mea. Serios, tot dreapta era şi nu cealaltă dreaptă. Merg cu încetinitorul. Am vreme de fiecare respiraţie. Ioi şi ce îmi văd ochii este magie curată. Îmi descopăr oraşul într-o altă formă şi pas cu pas ies către noi meleaguri. La un moment dat vine o sete de numai numai. Şi ce să facem? Draga de mine nu şi-a luat apă…Nici nu mai pedalez eu de trei ori că ce să vezi….Ditamai mărul zici că a crescut aici în mijlocul lui nicăieri special pentru mine. Mă opresc din pedalat şi mă aşez pe iarbă. Îmi aleg câteva mere şi le mănânc. Câtă linişte şi câtă simplitate. Aaaa…să vă zic că merele astea sunt delicioase. Gustul ăla dulce acrişor pe care îl găseşti în mărul de la ţară. Mă uit la copacul ăsta şi îi tot mulţumesc. Respiraţie cu respiraţie viaţa mea se meştereşte. Mulţumesc dragă măr. Să mai îţi zic că ai apărut la fix? Da, îţi zic şi te iubesc pentru că stai aici în linişte şi dăruieşte tot aşa în linişte. Da, astăzi am cerut la un moment dat nişte confirmări şi iaca aşa ele au venit cum nu se putea mai clar.

Acuşi ne ridicăm frumos şi pornim mai departe. S-a odihnit şi bicicleta şi zic că este rost de mers şi mai departe. Iaca aşa, descoperim că dragul de măr nu era chiar singur în univerul ăsta. El deschidea drumul, dar nu era singurul. Ce să vezi? Merg pe un culoar de meri. Da, da, este şosea şi în stânga şi în dreapta mea am mere delicioase. Mai merg eu ce mai merg şi dau de oameni care se uită la mine cu blândeţe, cu multă curiozitate şi cu bucurie. Pe unii îi salut, pe alţii îi privesc în ochi şi parcă se tot meştereşte un univers întreg.

Acuşi ce să vezi…A venit dor de apă lină. Mărul şi-a făcut treaba lui, dar acuşi tare aş vrea să beau nişte apă delicioasă. Mă tot uit eu în curţile oamenilor şi parcă nu-mi vine să cer apă. Ei, ce să-mi fac… Sunt şi eu om şi le am şi eu pe ale mele. Trece pe lângă mine un copil de la şcoală cu apă în ghiozdan….văleleu ce aş bea din apa aia. În fine. Merg eu mai departe până când dau de doi cai. Unul alb şi altul negru. Zic, bun, până aici a fost călătoria de astăzi. Trec puţin de cai şi zăresc un indicator….răul Telega 🙂 Ei bine, mândră Alexandra, dar ai călătorit ceva astăzi. Mă întorc eu şi îmi amintesc că am zărit o biserică. Ajung la biserică şi ce să vezi…draga de ea avea poarta închisă. Dar uite aşa, cum este şi în viaţă, lângă biserică era cimitirul şi biserică veche…aşa, mică precum cântecul cu spaţiile mici. Intru eu în curte şi sunt întâmpinată de nişte flori superbe. Bisericuţă asta mică are ceva aparte. Stau în linişte pe scări. Mă dau la umbra şi stau aici minute bune. Nici urmă de apă. Zic bine, las ca sigur se întâmplă ceva potrivit. Am renunţat la gândul de apă şi am zis că dacă tot sunt aici, să dau o tură să văd ce este în interiorul bisericii mici. Mă uit eu pe geam şi ce să văd….simplitate, lemn, nişte scaune vechi şi o linişte aparte. Când să dau eu de al doilea geam aproape că mă împiedic de o pompă de apă. Încep să râd şi beau în linişte. Apa avea gustul ăla blând de apă de puţ. Doamne…cele mai bune guri de apă. Râd singură şi merg mai departe.

Ajung din nou pe drumul din pădure şi încep să cânt. Şi cânt şi iar cânt şi zici că libertatea s-a născut în mine. Mi-e bine. Mi-e bine. Sunt bine şi parcă tot ce fac este să privesc cu bucurie darurile astea.

Trec de pădure şi de la atât cântec domnul lanţ se emoţionează şi cade….ei, mă uit mai bine la el şi văd că este rupt. Ei, dar ce te-ai emoţionat aşa, dragă lanţ? Merg lin pe lângă bicicleta. Dau de doi copilaşi care se întorceau de la şcoală. Se uită şi îmi zic că nu mai am ce să-i fac. Este rupt. Bun, mulţumesc dragilor, dar parcă răsare în gând că mai are o şansă dragul de el. Zâmbesc eu ca o nebună frumoasă şi habar nu am pe unde sunt şi cât mai am până acasă. Merg pe lângă bicicleta până când dau de doi domni. Unul în maşină se pregătea să plece, iar altul la poartă îşi salute prietenul.

– Bună ziua, mă puteţi ajuta şi pe mine cu lanţul ăsta. A căzut şi nu am idée ce pot să-i fac.
– Sigur. Hai să ne uităm la el să vedem ce are.

Mă uit la omul ăsta şi mă bucur de întâlnirea noastră. Este un bătrân blând. Îl simt. Mulţumesc omule drag pentru că ai acceptat să ajuţi fără să clipeşti măcar. Dragul de el învârte lanţul şi se tot gândeşte. „Stai să văd dacă am în curte o za din asta ” Mă introduce şi pe mine în poveste şi îmi explica ce s-a întâmplat. Merge fuga fuga până în garaj şi aduce o bucată de lanţ. Nu se potriveşte cu ce am eu şi dragul de el vine repede cu o rezolvare.

– Hai aici în curte să stăm la umbră şi să vedem ce îi putem face.
În curte dăm de dragă lui soţie. Aranja nişte legume pe acolo prin garaj. „Ce ai păţit, mai maică? S-a rupt lanţul?” 

Îmi zâmbeşte atât de frumos femeia asta. Doamne ce de oameni minunaţi. Între timp, omul nostru a adus imediat nişte ustensile de meşteşugărit. Doamne ce frumuseţe de om. Cu răbdare meştereşte lanţul. Habar nu am ce vrea să-i facă, dar am încredere. Zici că îmi aude gândul şi începe să-mi explice ce meştereşte. Îl văd cât de răbdător este. Vorbeşte cu piesele şi pas cu pas lanţul este gata. Eu îl tot privesc cu bucurie şi din când în când îl mai ajut să găsească piesele pierdute. Zice “ Uite este aproape că nouă, dar ştii de ce zic că este aproape….uite” şi îmi arata ce nu era potrivit. Ei şi întoarce lanţul pe toate părţile până când este ca nou. Din când în când vorbeşte cu mine şi îmi zice “ scumpa mea dragă” sau “păpuşă”. După lanţ a urmat potrivirea vitezelor. Dragul de el vrea să fie treaba bine făcută şi se ocupă de fiecare mic detaliu. Se uită la ea şi zice “Acum este ca nouă.” Când să ne pregătim de testarea bicicletei, draga de soţie apare şi mai vorbim puţin până la plecare.

–Aveţi un soţ minunat, răbdător şi vă mulţumesc din toată inima.
Aşa-i, îmi confirmă draga de ea cu o iubire în privire pe care o întâlnesc din ce în ce mai des când ascult femei vorbind despre bărbaţii lor. Este un om minunat. Să-l ţină Dumnezeu sănătos, atât îmi doresc.

Ies în stradă să testăm bicicleta. Îmi zice că cel mai bine este să o testăm la deal. Stă în poartă şi se uită la mine. Iaca aşa merge bicicleta. Mă opresc la el la poartă şi îi mulţumesc în felul meu. Îl ţin de mână şi îi mulţumesc pentru tot. Când află că numele meu este Alexandra începe să strălucească şi mai mult. “Am şi eu o nepoată, tot aşa, Alexandra. A început acum liceul la Băicoi.” Cu strălucirea asta în privire mai zăreşte o neregulă la frână. “ Stai să o rezolvăm şi pe asta. “ şi uite cum am plecat şi cu frânele rezolvate.

Plec şi îi tot mulţumesc. Îi fac cu mâna şi am o bucurie cum mi-e dat să trăiesc tot mai des. Ei, acum să nu crezi că nu am şi eu şi momente cu plâns, zbucium şi tot tacâmul, dar salvarea mea este că tot cred în magie şi dragă ea tot continua să se arate.

Am ajuns acasă şi iaca aşa am trăit o zi de pus la suflet. Mulţumesc magie pentru toate darurile tale. Şi da, oamenii se ajută între ei. Şi da, nu i-am dat omului nici-un ban…căci el nu asta îşi dorea. Omul s-a arătat fix aşa cum este el…şi pentru mine a fost o confirmare că magia este în acţiune şi trăim din ce în ce mai simplu şi frumos atunci când ne oferim libertatea să vedem în cei de lângă noi tot ce au ei mai bun. Da, oamenii înfloresc când sunt văzuţi.

Ziua asta este de păstrat la suflet cu simplitate. Să vă mai zic că este magie pentru toată lumea….