creaţie foto: Andrei Gherasim

– Bună dimineaţa, SOARE
– Bună dimineaţa, ÎNGERAŞULE.

Se face linişte. Miroase a mere coapte şi a viaţă pe respiraţii. Toată noaptea am meşterit comori şi sunt deschisă să primesc din darurile treasure hunt-ului. Îi văd pe oameni. Au strălucire în privire. Se simte în aer dor de călătorie. Vă iubesc şi vă mulţumesc pentru tot ce o să trăim împreună. Pe unii dintre voi nu v-am mai văzut de o viaţă întreagă parcă. Mulţumesc pentru reîntâlnire şi pentru cât de potrivit călătorim împreună.

Ioi, se simte nerăbdarea în aer. Oare ce înseamnă treasure hunt? Oare unde mergem? Oare ce trăim? Oare unde dormim în seara asta? Le simt pe toate. Aud gânduri multe şi mirosul de mere proaspăt coapte mai opreşte parcă din gânduri. Ne primim vitaminele, merele coapte şi o primă hartă.

Unde să plecăm oare? Ei, până una alta oprim să bem o cafea. Nu avem unde să ne grăbim. Treasure hunt-ul este o replică fidelă a vieţii. Nu ne spune din prima care este destinaţia finală ci lasă fiecare loc, om, trăire să se arate pas cu pas. Cum ar fi dacă am avea toate informaţiile despre viaţa noastră? Cum ar fi să ştim destinaţia finală? Cum ar fi să ştim la ce oră mergem la culcare în fiecare seară şi tot ce facem peste zi? Te rog viaţa să mă porţi în treasure hunt-ul ăsta. Uite, surprinde-mă. Uite, mă las pe mâna ta şi simt că sunt mereu în siguranţă… chiar şi atunci când nu pot să înţeleg unele lucruri.

Bun. Suntem la benzinărie. Soarele-i blând şi ziua asta se arătă cu multe daruri. Bem o cafea bună în sfârşit….a doua încercare zice că a fost cu noroc. Primim poveşti de peste hotare şi mă uit la voi şi sunt recunoscătoare pentru fiecare respiraţie trăită împreună.

Hai să poposim printre darurile treasure hunt-ului.

Prin Canion cu toate ale noastre. Nu ştiu cum se face că am ajuns la Timişul de jos şi apoi în Săcele şi după un traseu de o jumătate de oră prin pădure am ajuns la canion 🙂 Ei, să vezi picioare care au început să riposteze. Să vezi plămâni care au început să respire. Să vezi începuturi noi. Să vezi aşa, oamenii cu toate ale lor pare să fie una dintre cele mai mari binecuvântări ale acestei vieţi. Am ajuns la Canionul 7 Scări. Am plătit noi 10 ron şi ne-am aşezat la coadă. Ioi şi ce coadă. Stai că a venit un gând clar acum. Ei, avem cel puţin două variante de fiecare dată. Fie ne plângem de coadă şi ratăm mii de secunde care ne trec prin faţă. Fie ne bucurăm de ce avem şi de timpul ăsta pe care putem să-l trăim împreună. Se face linişte la noi în univers. În liniştea asta se mai naşte o dorinţă. În linişte vedem că deasupra noastră trec oamenii pe tiroliana. Ups. Păi vrem şi noi aşa experienţă. Ce ţi-e şi cu liniştea asta. Ne ajută să vedem esenţialul.

Hi hi. Am intrat în Canion. Doamne câtă frumuseţe. Ce putere are apă. Ce frumuseţe are piatră. Cum se vede soare. Ei şi uite ce bine se vede o frică.

Tremur din toate mădularele. Mi-e frică de moarte. Mi-e o frică de nici nu pot să respir cum o fac de obicei. Mi-e frică şi nici nu ştiam că mi-e frică. Ei dragă treasure hunt, adică dragă viaţa, îţi mulţumesc pentru tot ce îmi dai să trăiesc. Acum îţi spun sincer, grăieşte Loredana, dacă ştiam că vin aici, clar nu mai veneam.

Se uită la mine cu ochii ei minunaţi. O văd. O simt. Şi mă bucur de frică asta. Mă bucur pentru că văd umanitate. Mă bucur pentru că ştiu că încep să se arate darurile treasure hunt-ului.Te iubesc fiinţă dragă pentru tot ce ai trăit. Eşti în siguranţă draga mea chiar şi atunci când frica te învăluie. Eşti în siguranţă chiar şi atunci când îţi tremură picioarele. Ieşi draga mea în lume cu toată frumuseţea ta şi dăruieşte lumii din toate darurile tale…aşa, din frumuseţea aia de fiinţă cu de toate. Oamenii nu au nevoie să vadă perfecţiunea în ceilalţi oameni. Ei simt nevoia să fie înconjuraţi de oameni reali. Mulţumesc pentru tot ce am simţit eu în această îmbrăţişare.

Ei acum, că inima s-a mai liniştit zic că suntem gata de o poză de grup. Hi, hi, Tibi şi Cecilia au zis să facă şi ei o fotografia, dar ce să vezi…au venit mafioţii 🙂 Am mai tot colindat prin pădure şi apoi am zis că este vreme de tiroliana. Doar am auzit noi în liniştea aia de la început că putem să coborâm prin pădure cu tiroliana. Zis şi făcut şi iată alt dar.

Pe Tiroliana în jos şi în sus– Ei, de ajungi la canionul şapte scări este cam păcat să nu coborî prin pădure cu tiroliana. Costă 50 ron, dar se merită fiecare leu în parte. Ei, iată-ne. Vrem toţi să mergem cu tiroliana. S-au clarificat gândurile şi ne provocăm. Mergem până unde ne este potrivit, dar mergem toţi şi asta-i o binecuvântare. Echipamentul ni-l pune un domn glumeţ tare. Suntem gata acum. Hai pe Tiroliana în jos şi în sus.

Pornim împreună şi apoi pas cu pas fiecare ajunge pe cont propriu. Prima oară pe tiroliana? Pentru unii, da 🙂 Ei şi să vezi şi aici trăiri. Vezi ditamai tiroliana în faţa ta, râu jos, pietre, copaci, îţi bate inima cu putere şi zici „hai” şi ai nevoie de un singur moment în care te laşi pierdut şi apoi vin trăirile rând pe rând. Te simţi în aer, dar în siguranţă.Te simţi liber. Trec gânduri mii şi mii despre tine. Tiroliana poate să treacă imediat, sau într-o „mie de ani”. Pas cu pas îţi dai seama că ai pornit împreună cu ceilalţi, dar până la urmă tot singur eşti. Da, tu vezi frumuseţea din jurul tău. Tu simţi frică sau bucurie. Tu te asiguri. Tu te avânţi înainte. Tu oboseşti. Tu simţi fericitea. Tu mergi înainte. Tu zbori. Ei, şi tirolienele astea sunt multe. Coborî prin toată pădurea şi cred că sunt mai bine de 30 de tiroliene…aşa, că avem timp pentru toate. Ei, încă una dăruită de tiroliana. Pas cu pas descoperi singur cum îţi este potrivit să te opreşti. Înveţi că ai nevoie să ai atenţie pentru tine, dar şi pentru cei din jurul tău. 

Erau unele tiroliene lungi şi era nevoie să baţi în fir ca cel din urmă să poată să pornească şi el în siguranţă. Ei, mergem cu ochii deschişi şi tiroliana asta aduce multe daruri. Mă uit la oamenii ăştia. Îi apreciez pentru tot ce sunt ei. Pentru oprire la timp. Pentru că şi-au respectat fiecare trăire. Pentru tot.

Lasă omul să fie fericit– Ei, am zis eu că a venit cu multe daruri treasure hunt-ul ăsta. Au fost multe momente în care viaţa a curs în direcţia potrivită. Uneori ţi-e puţin greu iniţial să înţelegi unele lucruri, dar apoi pas cu pas intră iubirea în joc şi îţi dai seama că lucrurile sunt potrivite fix aşa cum sunt ele. Cu bucurie mergi mai departe. Nu-i nevoie să înţelegi chiar tot, aşa-i? Ioi, ce eliberare. Lasă omul să fie fericit şi ai să vezi că la un moment dat te întâlneşti cu el şi uite aşa…bucuria ta se întâlneşte cu a lui.

Prima oară pe un traseu de munte…NOAPTEA. Suntem în Buşteni şi urcăm spre Cabană Poiana Izvoarelor. Am făcut traseul ăsta de mai multe ori, dar de data asta este cu totul şi cu totul diferit. Văd altfel lucrurile acum….suntem în întuneric.

Primim sfatul bun de la Vlad să mergem cu ochii deschişi şi să aprindem frontalele cât putem noi de târziu. Doamne ce corp minunat avem. Ce experienţă. Avem atenţia pe fiecare pas. Nu mai este alergare. Vedem acum mai multe decât parcă am fi putut vedea ziua. Timpul se scurge lin. Ce experienţă…Tot se vorbeşte despre urs. Ştiu că el are treabă lui şi mă simt în siguranţă. Este un sentiment clar. Avem ochii mai deschişi ca niciodată. Se lăsă tăcerea. Ne ajutăm unii pe ceilalţi. Suntem atenţi la noi, dar şi la cei de lângă noi. Ei, şi ce dacă abia ne cunoaştem. Suntem oameni. Pentru mine este o binecuvântare să-i văd pe oameni oameni. Mergem prin pădure şi tot mergem. La un moment dat Alice zice că vrea să caute pe gps cât timp mai avem până la cabană. Ei, ce să vezi? Opt minute. Aşa, că din neant, se aşterne o relaxare interesantă. Zici că dintr-o dată astea opt minute au eliminat gândul că suntem pe munte în miez de noapte. Dintr-o dată ursul a început să ne fie chiar prieten 🙂 Ei, vedem luminaaaa. Am ajuns la cabană. Ne sunăm prietenii. Suntem bine. Am ajuns cu toate ale noastre. Noaptea asta-i cu stele multe şi cu munte blând. Lângă bere, ceai, covrigei, plăcintă şi alte bunătăţi….încep poveştile despre munte. Vă mulţumesc şi vă iubesc pentru tot ce am trăit în noaptea asta.

Iaca aşa apare a doua zi de treasure hunt. Este aşa o linişte aici. Acum serios, pare că îmi aud tot în mine. Este o linişte sfântă pe care dragul munte o dăruieşte din plin.

Luăm micul dejun şi plecăm mai departe. Am luat decizia că unii să urmăm traseul şi alţii să meargă către piscină. Ei, ce eliberare să vezi că fiecare om este minunat atunci când are libertatea să fie cine vrea el să fie. Doamne nici prin gând nu aveam eu că vom merge pe traseul ăsta. Iată acuşi că nu mai am cuvintele la mine. Munte ai tu legătura.

Crezi că ai greşit, dar uite că drumul ăsta-i cel mai potrivit. Să vă zicem că planul iniţial era să ne vedem la Diham cu Tibi şi Cecilia şi apoi să plecăm mai departe, când ce să vezi…drumul ăsta nou ne-a dus către alte meleaguri. Iniţial am crezut că am greşit drumul. Au venit peste noi mii şi mii de trăiri. Când ce să vezi? Cineva, acolo sus, se juca la butoane şi picta ziua astfel încât să fie cel mai potrivit pentru noi. Momentul ăla când te simţi puţin obosit şi pierdut, dar de fapt tot ce ai de făcut este să mergi mai departe căci eşti pe drumul cu adevărat bun. Câte daruri are dragul treasure hunt. Ei, ce să vezi…Tibi şi Cecilia erau blocaţi în trafic şi le-ar fi fost aproape imposibil să ajungă la Diham atunci când ar fi fost planificat să ajungem noi. Noi tocmai am aflat că ne modificăm traseul şi ajungem în Predeal-la pârâul Rece. Aşa, ca şi când ar fi fost din întâmplare, ei pot ajunge acolo în 10 minute, iar pentru noi drumul este acum drept şi cu ciocolată. Mulţumesc Kata şi Lore pentru tot ce am trăit împreună. Mulţumesc. Ne-am întâlnit cu Tibi şi Cecilia şi am mers să mâncăm. Cea mai delicioasă mâncare se degusta alături de prieteni dragi sufletului tău. Vă iubesc cu toată inima mea. Sunt binecuvântată să respir lângă aşa oameni. Şi uite aşa…..suntem gata să ne îndreptăm spre Focurile vii.

Focurile vii vin şi ele cu darurile lor– Drumul către Andreiaşul de Jos este lung şi impune discuţii clare şi blânde cu stomacul meu. Stomacul se linişteşte când vede câte locuri frumoase ajungem împreună. Ei şi normal că vin şi gânduri: Oare ajungem prea târziu acolo? Oare este traseul greu până la focurile vii? Oare ne vor ţine picioarele? Ei, când am ajuns acolo….toate gândurile astea au fost pictate diferit în realitate. Ce ţi-e şi cu realitatea asta. Uite că putem să lăsăm maşina super fain şi uite că avem scări până la Focurile Vii. Hai serios…viaţa. Mai frumos nici nu aveai cum să ne dăruieşti.

Focurile vii sunt vii….restul este poveste şi daaaaa….ăsta-i loc să ajungi cel puţin o singură dată în viaţa asta.

Seara a continuat cu un apus de vis, cu drumurile copilăriei, adolescenţă, bancuri, cu poveşti despre blocul unde locuia „fostul iubit”, locuri prin care nici prin vis nu ne gândeam că putem ajunge.

Mulţumesc pentru tot ce a dăruit acest treasure hunt. Vă iubesc şi vă iubesc pentru că mergem cu ochii deschişi în treasure hunt şi ducem cu noi în viaţa de zi cu zi….toate darurile astea. Este magie curată acum că am realizat că treasure hunt-ul este fix ca viaţa. Multuuumesc.

Următoarea noastră experienţă este în Maramureş. Vă iubesc şi mulţumesc pentru că ne aducem împreună într-un spaţiu de iubire, într-o Românie de poveste.