Se face linişte. Şosetele de lână sunt în linişte. Lângă ele au o bucată de poveste care dansează lângă un borcan de dulceaţă de căpşuni. Mă simt vie. Sunt vie şi nebună. Mi-e bine. Multe s-au tot perindat în viaţa mea. Am trăit parcă într-un shake de fructe exotice. Păi cum aşa? Au fost toate gusturile în shake-ul ăsta. Tot beau de 28 de ani din shake-ul ăsta şi parcă aromele se tot redefinesc.

Se face linişte. Întâlnesc doi ochi bucuroşi.

-De unde ne ştim? De unde o aşa conexiune frumoasă între doi oameni? Cum de simt că te cunosc de o viaţă? Cum de mă simt atât de vie în prezenţa ta?

Las întrebările să se odihnească şi mă întorc la şosetele de lână. Se face linişte şi o căldură vie se tot perindă prin cameră. Dragele de ele decid să se arate în lume. Vin din lumea lucrurilor făcute cu iubire. Deschid noi şi noi universuri. Şosetele de lână vin din linişte, din curiozitate, din apropiere de mama, din simplitate, din iubire redescoperită, din întâmplare, din reîntâlnire, din poveşti despre copilărie, din amintirea bunicii care dăruia şosete de lână familiei ei.

– Draga mea, hai că acum avem vreme de povestit. De ce ţi-e ţie dor?
– Şosete dragi, ce mă bucur că avem timp de povestit. Mi-e dor de mine vie din ce în ce mai des. Mi-e dor să mă văd în horă cu materialele, cu lâna, cu creaţia asta vie. Mi-e dor de bunica. Ţi-am spus că bunica a fost un înger parcă. Adună toţi copilaşii de pe stradă şi le dădea de mâncare. Avea o bunătate vie în ea. Avea o strălucire în ochi pe care o tot regăsesc în oameni de multe ori. Tresar şi uneori am curajul să îi îmbrăţişez. Mi-e dor de normalitate.

Şosetele de lână mă aduc mai aproape de linişte. Fiecare ochi vine pe lume în linişte. Unul este pe dos, altu-i pe faţă. Fiecare are rostul lui. Şosetele astea de lână îmi aduc aminte de respirat. Cât lucrez cu lâna pare că am mai multă vreme de respirat. Zici că întreaga mea fiinţă intră într-o pauză lină, o pauză mai vie ca oricând. Respir cu bucurie. Simt că ele aduc mai mult decât o simplă căldură. Şosetele astea spun multe…„Bine ai venit, băiat magic”. „ Eşti iubit şi bine primit”. „Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru prezenţa ta vie şi plină de magie curată”. „În România eşti într-un fel de acasă liniştit”.

Am emoţii. După trei zile de lucru şosete de lână sunt gata. Îmi bate inima cu emoţie. Încep să scriu. Scriu o poveste pentru dragul băiat magic. Mai am o jumătate de oră şi plec. Nu ştiu cum se face că am lăsat povestea pe ultima jumătate de oră. Mă liniştesc. Simt că am timp suficient. Se face o linişte pură şi din liniştea asta pură parcă aud fiecare cuvânt şi îl scriu cu încredere.

Gata-i şi bagajul. Plec la Bucureşti, doar că de data asta am în traistă o pereche de şosete de lână, o poveste, un borcan cu dulceaţă de căpşuni şi o bucurie de îmi tresare tot corpul. Mă simt super luminoasă. Mă uit în oglindă şi radiez. Simt bucuria aia copilărească şi parcă fiecare parte din fiinţa mea dansează.

Restul este magie. Am deschis cu emoţie uşa prietenului meu. Să vă zic că îl văd pe omul acesta pentru a doua oară în viaţa asta şi simt deja că îl cunosc şi îl iubesc de o viaţă întreagă. Găsesc în căsuţa magică trei oameni luminoşi. Bucurieeeeeee. Ne îmbrăţişăm cu drag şi şosetele de lână încep să vorbească. Se alătură şi o prietenă dragă. Planul era să ne vedem la ceainărie şi să pictăm, doar că iaca aşa cineva de acolo de sus a avut planuri mai mari pentru noi.

Şosetele de lână ies în lume. Văd bucurie pură. Trăiesc bucurie copilărească. Citim povestea. Şi urmează o seară lina. Plină de adevăr şi poftă de viaţă simplă şi normală. O bucurie normală şi simplă şi o seară în care am uitat de sete, de foame, de oboseală şi am respirat bucurie pură.

Frate, da, ştiu, sună a nebunie, dar simt că asta-i normalitatea. Şosetele de lână au o vorbă să ne spună. Iaca aşa, eu stau pe pace şi le ascult. 

– Oameni dragi, de ce va irosiţi în formalităţi? Ei, ce să vezi…în viaţa asta simplă şi normală oamenii nu mai au nevoie de formalităţi care să-i irosească. La ce bun să ne pierdem în detalii când putem să-l îmbrăţişăm pe un om şi aşa să-i vorbim celui din faţa noastră prin mii de cuvinte? Magic că acestor oameni nu le pasă câte joburi ai, câte funcţii ai, ce este tatăl şi mama ta….în viaţa asta simplă şi normală oamenii au vreme pentru bucurie pură fără să se irosească în detalii lispite de rost.

În viaţa asta simplă şi normală oamenii se privesc cu iubire şi îşi dăruiesc complimente. Şi darul ăsta nu are nimic în spate. În normalitate dăruieşti un compliment pentru că pur şi simplu simţi că te gâdilă limba şi că pur şi simplu meriţi şi tu şi omul din faţa ta să dăruieşti acest compliment. Şi asta fără să vrem să obţinem un job nou, o mărire de salariu, o zi de concediu sau puţină validare. Nu, pur şi simplu pentru că aşa-i firesc să trăim.

În viaţa asta simplă şi normală oamenii sunt curioşi. Au o curiozitate blândă. Sunt deschişi să afle ceea ce tu eşti deschis să le spui. Nu intră în sufletul tău cu forţa şi nici nu te judecă atunci când au aflat ceva delicat despre tine. Oamenii ăştia magici îşi păstrează curiozitatea şi te privesc cu ochii ăia clipocind a bucurie şi iubire. Sunt oameni în prezenţa cărora te simţi acceptat indiferent de ce faci, cine eşti şi ce poveste porţi cu tine.

În viaţa asta simplă şi normală oamenii râd din neant– Râd cu bucurie şi râd adevărat. Râd cu sughiţuri, râd sacadat, râd cu lacrimi, râd pur şi simplu. Doamne ce bucurie când vezi oameni care abia s-au cunoscut că îşi vorbesc râzând. Uite-i…râd mai mult decât vorbesc şi orice mic detaliu aduce bucurie.

Oameni dragi, eu sunt o simplă şosete de lână şi am câteva ore pe pământ. Sunt aici de puţin timp. Habar n-am ce o să păţesc de aici înainte. Am văzut atât de multe poveşti în cele câteva ore de viaţă că pare că deja am trăit zeci de ani. Dar uite că în simplitatea mea vreau să vă zic că este absolut normal să întâlniţi oameni, să aveţi impresia că îi ştiţi de o viaţă, să trăiţi îmbrăţişări magice, să trăiţi sentimentul ăla de binecuvântare, să vă bucuraţi, să râdeţi cu zgomot, să priviţi cu admiraţie, să fim curioşi şi deschişi, să trăiţi cu încredere că planurile noastre uneori merită să fie modificate, să trăiţi cu încredere că viaţa vă poartă de fiecare dată în locul cel mai potrivit pentru voi.

Da, am auzit că pe pământ sunt şi greutăţi. Mă uit la oamenii ăştia de la ceainărie. Ştiu că şi ei au probleme, provocări şi că viaţa lor nu este clipa de clipă roz şi atât. Îi văd, şi îmi dau seama că îşi oferă şansa să se bucure pentru clipa de acum. Sunt din părţi atât de îndepărtate ale lumii. A avut fiecare călătoria lui, dar uite că acum viaţa asta i-a adus în aceeaşi cameră. Asta-i normalitatea. Uite cum cinci oameni s-au adunat în jurul unui borcan cu dulceaţă. Uite-i cum vorbesc real. Uite-i cum citesc povestea dăruită de şosetele de lână şi cum trăiesc pur şi simplu bucuria. Ei, se lasă şi cu nişte lacrimi. Căci na, pe la ceainărie se nimeresc şi suflete care spun că sunt pe punctul de-a lua o decizie şi scrisoarea asta vine la fix. Citim în romană şi apoi traducem cu blândeţe în engleză. Reacţii pure. Bucurie reală. Îi văd cum îşi deschid sufletele şi vorbesc cu deschidere despre ei. Doamne, oamenii ăştia se cunosc de puţin timp şi îşi povestesc trăiri super personale. Şi pur şi simplu se crează un spaţiu super deschis în care fiecare este acceptat cu ce este el. Şi pe bune că par vorbe mari, dar asta-i realitatea. A fost un spaţiu magic. A fost o întâlnire magică. A fost genul acela de seară care parcă îţi aduce aminte că pe pământ asta-i normalitatea. Da, normalitatea asta vine cu daruri măreţe. Vine să îţi aducă aminte că eşti viu atunci când eşti real. Vine şi îmi aduce aminte că în lumea asta sunt mii de oameni minunaţi şi că pe mine bucuria asta simplă şi normală mă păstrează în viaţă. Vine să îmi aducă aminte ca bucuria reală nu are nevoie de prea multe ca să se trăiască…..nişte oameni deschişi, o pereche de şosete de lână, o poveste, un borcan cu dulceaţă, o normalitate care ne surprinde cu blândeţe, oameni normali, nişte inimi care încă mai bat şi o viaţă care se vrea să fie trăită cu simplitate şi normalitate…

Ioi, dar mult am scris, dar şi mai mult am trăit. Am scris cu dor de normalitate şi cu gând că o să fim din ce în ce mai deschişi să ne oferim mai multe astfel de întâlniri.

Vă iubesc normal şi simplu. Sunt recunoscătoare pentru „ Vreau şi eu o pereche de şosete de lână.” şi zâmbetul acela ştrengar de unde a pornit toată magia asta de experienţă. Simt clar că lucrurile nu sunt deloc întâmplătoare în viaţa asta. Multuuuuuuuuumesc.