Ce aduce nou treasure hunt-ul ăsta despre care ne tot vorbeşti tu? Înţeleg că omul pleacă în căutare de comori, că nu are idee pe unde o să-l poarte călătoria asta. Înţeleg că de multe ori dragul de călător găseşte comori în afara lui, dar parcă şi de mai multe ori găseşte comori în interiorul lui.

Revenim la întrebarea omului simplu. Treasure hunt-ul aduce şi întâlnirea cu meşterii romani. Am sentimentul acela că în România, omul este o binecuvântare. Sunt popoare care nu au aşa comori de oameni. Sunt popoare care nu au cântecul romanului. Sunt popoare care nu au bunicii romani. Am sentimentul acela că dragul de treasure hunt ne-a purtat mai aproape de ce înseamnă cu adevărat acest popor. Şi acum, stai în linişte, vedem şi neajunsurile, dar te rog să ai încredere în mine….Avem o comoară de ţară.

Eu aveam sentimentul că suntem un popor bogat căci avem încă meşteri şi meşteşuguri care ne aduc aminte de normalitate, simplitate şi bogăţie autentică. Şi credeam asta din toată inima mea, dar să vezi când am fost şi le-am vizitat casele şi le-am ascultat vorba. Experienţa asta directă m-a făcut să şi simt cu adevărat că avem o comoară de ţară.

Hai să nu mai ne lungim cu vorba. Uite nişte oameni care primesc în dar un nou indiciu. Tragem şi noi cu urechea şi Cătă zice că plecăm spre Satul Zmeilor. Da, da, satul acela care văzut de sus, are formă de stea. Da, drag călător, în Drăguş plecăm şi acolo suntem bine primiţi în casa lui Dumitru Sofonea. Primesc în dar provocarea sa nu caute pe internet despre meşterul nostru ci pur şi simplu să se lase surprinşi.

 

Unde mai pui că facem o oprire la Mănăstirea Brancoveanu şi ne dăruim vreme să „alegem o emoţie şi să scriem unui necunoscut. Scrie cu gândul că este minunat ca oamenii să-şi trăiască toate stările. Scrie cu tot sufletul, ia un plic şi apoi alege un om căruia să-i dăruieşti scrisoarea ta. ”

Zis şi făcut. Iată un om în linişte. Şi da, de multe ori misiunile astea din treasure hunt par nebune de-a binelea. Cum domnule, eu om în toată firea să scriu o scrisoare pentru un necunoscut? Bun, hai să zic că o scriu. Dar cum să mai şi merg să o şi daruiest unui om la întâmplare pe stradă? Da, da, pare nebunie. Dar cât de măreţ este sentimentul ăsta când tu, om în toată firea, îţi ieşi din zona aia de confort şi vezi că ce trăieşti în treasure hunt are mare legătură cu viaţa ta de zi cu zi. Vă lăsăm o scrisoare şi

plecăm să ne răsplătim stomacul pentru această căutare de comori. Ajungem noi pe tărâmul zmeilor şi nici prin gând nu ne trece că suntem la o aruncătură de băţ de o nouă experienţă de păstrat la suflet.

Poze cu mâncare nu avem, dar vă garantăm că a fost o masă delicioasă şi o natură care ne înconjura cu multă frumuseţe. Hai să vă arătăm totuşi drumul pe care am mers până în Drăguş.  Şi zice că merităm o pauză, o respiraţie profundă şi cu inima înainte să poposim mai departe în a noastră călătorie.

Habar n-am cum se face, dar pentru un moment îmi ridic privirea către cer. Oamenii mănâncă şi eu mă uit la cer. Să vă zic că mă simt binecuvântată pentru tot ce trăim noi în treasure hunt? Experienţa asta are gust. De dimineaţă eram în Bucureşti şi ne ghidam după răsărit şi iată acum cum stăm şi ne odihnim în vârf de deal. Mâncarea are gust şi o fată tânără ne serveşte cu multă amabilitate. Are un zâmbet magic şi de vreţi să o întâlniţi iată că această Casă a Zmeilor îşi ţine porţile deschise.

„Unde stă meşterul?” întreabă o voce de călător curios. „Chiar aici” îi răspunde realitatea. Şi iaca aşa, ne ridicăm de la masă, facem câţiva paşi şi iată-ne în căsuţa plină de poveste a cojocarului Dumitru Sofonea. În căsuţa asta miroase a poveste. În căsuţa asta simt parcă veşnicia.

Ce binecuvântare de zi. Iată că începe veselia. Ne pregătim pentru o oră jumătate de meşterit şi povestit în căsuţa lui Dumitru Sofonea. Uite cum începe veselia şi cu câtă blândeţe suntem priviţi de soţia cojocarului Dumitru. 

Fiica domnului Şofronea ne poartă printre tradiţii şi obiceiuri. Aflăm cât de măreţ este satul Drăguş şi cât de puţine lucruri ştiam noi despre acest colţ de rai. Aici, Dimitrie Gusti a realizat alături de alţi 80 de specialişti prima serie de monografii rurale, primele campanii de cercetare şi primele 12 cărţi despre viaţa socială a satului românesc. Da, da şi tot aici a fost filmat şi primul film sociologic.

Printre date istorice, primim în dar şi tradiţii despre flăcăi, obiceiuri, plante vindecătoare şi meşteşuguri care au îmbogăţit sufletul romanului. De multe dintre ele am cam uitat ca popor în goană asta a noastră spre adevărări mărunte, cariere înalte, corporaţii cu deadline-uri şi fotografii pe facebook cu bucurii aparente.

Cojocarul Dumitru Sofonea ne priveşte cu blândeţe. Din când în când mai intervine în poveste şi ne spune din ale cojocaritului. Mă uit la dânsul şi o linişte blândă mă curprinde. Îmi aduc aminte cum bunica spunea adesea despre unii oamenii : „Uite-l. Omul ăsta este pâinea lui Dumnezeu.” Aşa simt şi despre cojocarul Dumitru. Ne vorbeşte cu blândeţe despre câtă trudă necesită un cojoc. Ne vorbeşte cu drag despre cojocarit deşi nu-i meserie uşoară şi iaca aşa acum nu prea sunt oameni care se înghesuie să-i înveţe tainele. Ne vorbeşte cu modestie. Aflăm de la fiica dansului că a fost cojocarul regelui Mihai şi că în 2012 a fost declarat de către UNESCO „tezaur uman viu”.

Mai aflăm noi multe, dar pe unele le păstrăm pentru sufletul nostru. Căci multe când se spun parcă îşi cam pierd din valoare. Oriunde priveai în căsuţa aceasta, găseai parte din sufletul românului.

O ie şi o viaţă întreagă cusută

într-un cojoc care vorbeşte despre iubirea de natură, despre simplitate, viaţă, moarte, anotimpuri, femeie, bărbat, sărbătoare, respect şi iubire. Românul este măreţ şi vizita în această căsuţă parcă ne-a pus mâna pe inimă.

Noi am zis că stăm o oră şi jumătate, dar ce să vezi, ne-am pierdut în universul ăsta, sau cred că mai bine zis, ne-am regăsit în universul ăsta. Ne-am apropiat de războiul de ţesut şi aici să vezi magie. Îmi simţeam corpul uşor, mă uitam la oameni şi îi tot mulţumeam lui Dumnezeu pentru tot ce trăim împreună. Simt că treasure hunt-ul ăsta aduce omul mai aproape de cine este el cu adevărat şi îl poartă în pace.

Războiul ăsta de ţesut pare să fie ca un spaţiu magic. Sufletul omului se deschide şi încep poveştile.

Într-un glas parcă oamenii ăştia grăiesc eternitatea. Şi se lasă cu mult râs. Râdem ca nişte copilaşi pe lângă ai lor bunici. Acum drept să vă zic, eu nu înţelegeam chiar toate cuvintele, căci bunicii grăiau într-un glas de mult uitat de noi cei mult prea plecaţi la oraş. Ce binecuvântare că sufletul nu are dialecte. Râdem şi iar râdem şi îmi amintesc de iernile când bunica ne strângea lângă război, poveştile curgeau şi noi meşteream la cârpe ce aveau să devină presuri. Acum, în căsuţa de la Drăguş mă simt copil. Mă uit la acest moment şi îmi vine să plâng. Dar aud de un domn din sat care a legat o sfoară de coşul casei şi îi zicea vreo două să nu se vadă. Încep să râd şi râsul nostru dansează în toată camera. Doamne cât de multă nevoie are omul liber să îţi aducă aminte de cât de liber este el…să râdă, să simtă, să trăiască în simplitate şi cu respect faţă de ce este cu adevărat important pentru sufletul lui. 

Continuăm cu bucuria şi timpul zboară. Zici că ne petrecem ca prinţii şi crăiesele într-un spaţiu magic. Ai zis spaţiu magic? Stai să auzi glasul acestei femei. Se face linişte şi pentru mine glasul acesta pare desprins din rai. Suntem toţi în jurul războiul de ţesut şi o ascultăm. Se face o linişte sfântă. Ce binecuvântare că putem să ne aducem aminte de liniştea asta şi când viaţa asta de zi cu zi ne prinde în cursul ei.

Vorbesc cu gazdele din Sâmbătă de Sus. În seara asta ne odihnim corpurile la Roua Munţilor, din Sâmbăta de Sus. Gazdele noastre îşi fac griji pentru noi. „Sunteţi bine?” Daaaa. Suntem bine. Mai bine decât puteam să ne imaginăm. Timpul a zburat şi iată că vom ajunge mai pe seara la Sâmbăta de Sus. Ador gazdele astea cărora chiar le pasă de oameni. Da, da, şi la Roua Munţilor găseşti o domniţă cu ochi frumoşi căreia îi pasă de oameni şi care face ea cum face şi de dimineaţă găseşte ouă de casă pentru oaspeţii ei călători.

Mai stăm în căsuţa cojocarului Dumitru şi ce văd aici îmi bucură inima. Văd oameni care „merg prin viaţă cu ochii deschişi”” şi vorba

lui Tiberius parcă de fiecare dată dăm praful despre ceea ce credeam despre România. 

Văd suflete care au vreme să se asculte cu adevărat. Uite-o pe draga noastră, Cecilia, lângă cojocarul nostru drag. Nu ştiu ce vorbesc, dar se aude liniştea aia pură în care oamenii se văd şi se iubesc pur.

În celălalt colţ de cameră soţia cojocarului Dumitru ne dăruieşte cuvinte din inimă. Ne vorbeşte despre o femeie harnică, iubitoare, simplă şi cu respect faţă de orânduielile lăsate din moşi strămoşi. Fiecare cuvânt grăieşte iubire şi este mai mare dragul să stăm în jurul dânsei şi să o ascultăm cu respect.

Se face linişte. Ne pregătim să facem o fotografie împreună. Şi iaca aşa, uite ce ne este dăruit să vedem. Cum ce? Iubire pură. Femeia îşi aranjează bărbatul pentru fotografie. În momentul ăsta stă atât de multă iubire şi respect. Mai mare dragul să priveşti la clipa asta. În lumea modernă se tot vorbeşte despre iubirea dintre bărbat şi femeie, dar iată cum ne vorbesc aceşti minunaţi oameni prin necuvinte. Stau în linişte şi mulţumesc.

Noi vă salutăm şi vă mulţumim pentru că ne-aţi citit povestea. Să fim sănătoşi şi să mai tot povestim despre astfel de oameni. Şi da, să ştii că sunt oameni care abia aşteaptă să dăruiască din normalitatea lor. Mulţumim dragă treasure hunt pentru că ne aduci în casele acestor meşteri romani. Să-ţi ţină Dumnezeu obiceiul. Iar pe tine, om drag, te aşteptam din când în când pe pagina treasure hunt-ului. Cine ştie, poate îţi face ceva cu ochiul şi pleci şi tu în căutarea de comori.