Lucruri lăsate în atenţia lui Dumnezeu


Sunt încă vie. Sunt încă vie. Sunt momente în care parcă păşesc în raiul meu şi momente în care respir din iadul meu. Toate sunt ale mele şi pe unde merg, merg şi ele cu mine. Într-o dimineaţă un prieten m-a sunat şi mi-a zis aşa dintr-o respiraţie: „Hotărăşte-te ce vrei să faci cu viaţa ta.” Ooooooo. Aşa trezire? Bun. Păi draga de viaţă mă tot ia prin învăluire aşa, îmi dă câte un indiciu şi dacă nu mă prind total, trimite câte un om sau o întâmplare care grăieşte parcă de la Dumnezeu.

Multă vreme m-am bătut cu pumnul în piept ca eu pot. Uite, hai să vă demonstrez că sunt super deşteaptă. „Uite ce fată deşteaptă!” Uite, hai să vă demonstrez că mă pot descurca singură. „Uite ce fată faină. De la 14 ani a început să înveţe să se gospodăreasca singură. A plecat la oraş să înveţe şi uite ce bine se descurcă. ” Uite, hai să vă mai demonstrez cât de tare sunt. Ha, să vedeţi voi că sunt în stare să intru la o super facultate. Care-i cea mai tare? Bun. Atunci a mea este. Şi iaca aşa au tot curs demonstraţiile. Am tot demonstrat că sunt un copil bun, ascultător, descurcăreţ, cu şcoală şi tot aşa.

Am tot demonstrat aşa şi uite că la un moment dat zici că s-a terminat sacul cu demonstraţii. Bun. Acum dacă s-au terminat lucrurile de demonstrat, eu ce mă fac? Pentru ce mai lupt eu? Cum o să mă mai bat eu cu pumnul în piept? Ce mă fac eu acum că nu mai am lucruri pe care să le demonstrez?

Am alergat să tot demonstrez lucruri şi la un moment dat zici că s-au epuizat lucrurile şi a dat viaţa adevărată peste mine. Viaţa asta în care nu mai este nevoie să demonstrez lucruri, dar este nevoie să-mi trăiesc viaţa zi de zi alături de mine aia reală. Apăi, a fost super uşoară viaţa cu demonstraţii. Paşii erau puţini. Îmi răsărea gândul că aş putea să demonstrez ceva, vedeam ce era de făcut şi făceam lucrurile ca la carte. Apoi urale. Şi nici bine nu ieşeam dintr-o demonstraţie că intram în alta. Super simplu cu demonstraţiile, doar că atunci când a dat viaţa adevărată peste mine s-a schimbat macazul.

Apăi poate să sune cum o sună, dar asta-i realitate. În căutarea mea nebună de iubire, alergam să demonstrez că sunt deşteaptă, că sunt un copil bun şi ascultător. Şi nu era greu. Doar că până la urmă cât să pot respira în povestea asta? La un moment dat, viaţa adevărată m-a vizitat. Draga de ea a venit cu mii de daruri.

Când m-am luptat să demonstrez lucruri nu am avut prea mare nevoie de Dumnezeu. Mă puteam descurca şi singură să fac nişte teme şi să-mi iau nişte examene cu note super mari. Nu era prea mare nevoie de Dumnezeu, deşi drept vorbind dragul de El nu m-a părăsit vreodată. A fost lângă mine şi când mă luptam să capăt şi eu o brumă de iubire şi să demonstrez ce copil bun sunt eu.

Când a început viaţa adevărată să mă viziteze mi-am dat seama că nu mai pot singură. Bun, las garda jos şi admit că de aici înainte nu pot singură. Da, Dumnezeule am nevoie de ajutorul tău şi îţi mulţumesc pentru cât de clar îmi ghidezi paşii de mii de ori. Da, Dumnezeule eu sunt una şi viaţa asta adevărată a venit la mine cu prea multe. Nu le pot duce singură. Nu pot singură, Dumnezeule. Mă doare. Mă ustură. Dau din durere în durere şi nu pot să tot respir în cerc aşa toată viaţa. 

Parcă ziceai că mă aşez la o vorbă cu Dumnezeu şi Dumnezeu stă cu blândeţe şi mă ascultă.

-„Doamne, eu de aici înainte nu mai pot singură. Doamne, eu de aici înainte nu mai pot singură. Uite, Doamne, simt că mă tot ocolesc. Simt că-i de schimbat ceva, dar uite parcă dacă mă pici cu ceară şi nu ştiu exact ce. Simt că de data asta nu mă mai salvează nici-o diplomă, nici-o notă, nici-o certificare. De data asta sunt eu în faţa mea. Şi uite-mă Doamne cum stau în faţa mea mai reală că nicicând. Şi îmi văd toate rănile deschise. Şi îmi văd şi toate visurile lăsate pe mai târziu. Îmi văd tot corpul viu care îmi cere să trăiesc vie. Ştii Doamne, eu una zău că nu mai ştiu încotro să merg. Simt eu nişte drumuri de mult timp, dar vezi tu Doamne, mi-e frică. Mi-e frică parcă de mine. Tot vreau să trăiesc măreţ şi când sunt la o respiraţie de măreţie, fug cât mă ţin picioarele de frică să nu care cumva chiar să-mi trăiesc măreţia. Unde tot fug, Doamne? Cât mă ţin picioarele astea? Dar sufletul? Doamne, de mii de ori ştiu încotro mi-ar fi bine să mă mişc, dar ce să vezi, când vine vorba să mă mişc zici că se blochează tot. Mă opresc şi parcă trăiesc zile în care tot ce vreau să fac este să respir ca să trec de încă o zi. Doamne, parcă mi-e atât de frică de mine că sunt zile în care aş sta cu pătura în cap. Doamne, uite cum stă treaba. Eu în alergătura asta nu prea mai rezist mult. Am ajuns să mă doară interioarele. Doamne, uite cum facem. Eu în ritmul ăsta nu cred că o mai duc mult. Vreau să trăiesc viu şi simt că merit asta. Hai să colaborăm puţin. Eu recunosc că de data asta nu pot singură. Am nevoie de ajutorul tău. Acum să nu ai pretenţii de la mine să zbârnâi. Ştiu eu că tu mi-ai tot vorbit de multe ori, dar eu mi-am acoperit urechile. Apăi îmi era greu să ascult încă pe cineva vorbindu-mi despre cât de măreaţa merită să fie viaţa fiecărui om, inclusiv a mea. Eu tot ce pot să promit este să mă mişc cu ce am eu mai bun în fiecare zi.”

Ei, şi dragul de Dumnezeu mi-a răspuns mai repede decât îmi imaginam eu. A început să fie alături de mine. Ei, nu-i chiar aşa. El era alături de mine şi înainte, doar că eu eram prea ocupată ca să-i simt prezenţa. În realitate, am început să-i simt prezenţa şi să am încredere că unele lucruri merită lăsate în atenţia Lui. Primul dar a fost o viaţă reală.

Draga de viaţă adevărată a venit cu tot felul de trăiri. A venit cu întrebări despre ce rost am eu aici pe pământ. A scos la suprafaţă mii de răni super adevărate. A venit cu iubiri profunde şi cu un bărbat alături de care trăiesc o iubire înaltă. Draga de viaţa mi-a dăruit pasiuni şi apoi a venit să-mi tot ceară confirmări. “Bun draga mea, hai să vedem dacă tu chiar îţi doreşti asta”. Draga de viaţa mi-a daruit proiecte măreţe şi sentimentul că îmi trăiesc viaţa cu rost şi că rostul ăsta-i în multe zile diferit de ce mi-am imaginat eu iniţial. Draga asta de viaţa mi-a pus pe tavă realitate şi mi-a zis “Draga mea, acum dacă ai intrat în joc, hai să dansăm cu realitatea. Altă cale nu-i decât ocolire. Şi acum că ai renunţat la demonstraţii se sulflă din cască că nu-i vreme de ocolire”. Draga asta de viaţă adevărată vine mereu şi mereu cu lecţii despre cum să mă respect şi să mă iubesc măreţ ca abia mai apoi să fiu În Stare să respect şi să iubesc ce-i în jurul meu. Draga de viaţa mi-a zis că merit mai mult decât să mă mint ca mi-e bine cu jumătăţi de măsură. Şi măreţ este că poate că întregul de anul ăsta este jumătate de măsură pentru anul următor, dar măreţ este că trăind întregul anul ăsta fac loc întregului şi pentru anul următor.

Viaţa asta vie m-a adus faţă în faţă cu Alexandra aia plină de răni şi suferinţe care de care mai colorate. Le văd şi astăzi şi cred că iubirea le vindecă pe rând şi cât timp încă mai respir pe aici. Viaţa asta vie mă întreabă mereu: “Simţi rost draga mea în ce trăieşti acum?” , “” Cum te simţi dimineaţa când ridici capul de pe pernă?” , “” Cum te simţi seara când aşezi capul pe pernă?” Şi ce-i măreţ cu viaţa asta vie este că nu-i nevoie să mă aşez pe pernă mereu super bine cu mine. Sunt şi seri în care îmi dau seama că mă ocolesc. Sunt seri în care nu ştiu ce-i cu mine. Sunt seri care mă prind fără putere. Sunt seri în care nu am idee ce este cel mai bine să fac în ziua în care urmează. Sunt seri care mă prind cu bucurii înalte. Sunt seri în care vin răspunsuri la întrebări de care parcă şi uitasem. Da, viaţa asta vie zice că rostul se găseşte când pare că se pierde. Răbdare să am cu mine şi să mă mişc în fiecare zi cu ce am. Vorba bunicii: “ Nu pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă ” aşa că nu pot să sper doar că lucrurile se vor rezolva dacă nu-mi fac şi eu partea mea.

Viaţa asta vie m-a adus mai aproape de Dumnezeu. Am încă multe de trăit şi simţit. Ce simt însă acum este că atunci când am recunoscut că nu pot singură, Dumnezeu mi-a fost aproape mai viu. Habar nu am cum să zic că pare că sunt cuvintele neîncăpătoare.

Descopăr zi de zi cum este să trăieşti mai aproape de Dumnezeu. De ceva vreme sunt lucruri pe care le las în atenţia lui Dumnezeu. Eu singură simt că nu le găsesc rezolvare. Simt că se aşează lucrurile în cel mai potrivit mod şi am încredere că Dumnezeu are vreme şi de mine. Apoi mă mişc în fiecare zi cu ce am. Şi se tot întâmpla miracole şi aduceri aminte.

Uite o întâmplare despre o aducere aminte recentă. O zi întreagă am tot sunat pentru cazare în Bucovina pentru treasure hunt-ul de acum. Aveam o super listă de pensiuni. Îmi doream să avem camere pentru două persoane, baie în cameră, bucătărie, rustic, curat, cu peisaj superb în preajmă… Cu lista în faţă am început să sun. “Nu sunt locuri de cazare.”, “ Ne pare rău. Pentru perioada în care căutaţi, noi nu avem locuri de cazare. Vă aşteptam cu altă ocazie”. O zi întreagă am tot sunat. La un moment am obosit. Ştiam că mi-am propus ca în ziua aia să fac rezervare, dar eram prea obosită să continui. Am adormit cu încredere că Dumnezeu mă ajută să le aşez cum este cel mai potrivit. Dimineaţă m-am trezit şi mi-am adus aminte că eu atunci când alegeam pensiunea pentru treasure hunt, alegeam şi dacă numele pensiunii îmi spunea o poveste. Am început să râd cu poftă. M-am uitat la numele cazărilor unde sunasem cu o zi în urmă. Râdeam şi vedeam că numele lor nu aveau poveste. Am renunţat la listă. Am intrat pe Google. Am căutat pensiuni faine ale căror nume să mă inspire. Am ales două. Am sunat şi în maxim 10 minute aveam rezervarea într-o pensiune măreaţă. Unde mai punem că avea şi tot ce căutăm eu. Bun aşa. Adică ce vrei tu să zici dragă viaţă este că se întâmplă uneori să uit nişte lucruri, să mă învârt, să obosesc, să-mi readuc aminte şi apoi lucrurile să se întâmple cu uşurinţă? Aha. Bun.

Miracolele acum sunt multe şi le trăiesc pe rând. Acum zice că-i vreme de grăit că sunt lucruri care merită lăsate în atenţia lui Dumnezeu. Este ca şi cum, eu ca om, m-am întâlnit cu un om care pas cu pas mi-a devenit prieten. Prietenul ăsta mă tot ghidează. Prietenul ăsta îmi spune lucrurile verde în faţă şi chiar dacă unele răspunsuri par că întârzie, ele vin fix când eu chiar sunt asumată să mă apuc de treabă. Traiul aproape de Dumnezeu este traiul în care joc în horă cu realitatea.

Gândul meu la ceas de seară este că merităm o viaţă cu respect faţă de noi şi din ce trăim pentru noi putem mai apoi să dăm cu bucurie şi respect şi către ceilalţi. După ani de demonstrat, sacul cu demonstraţii ajunge la fund şi iaca aşa intră în realitate viaţa vie. În viaţa asta vie nu mai suntem singuri. Şi putem să-i spunem cum vrem noi, dar eu simt că Dumnezeu este aproape de noi şi că din când în când este măreţ dacă avem curaj să lăsăm unele lucruri în palmele lui şi apoi pas cu pas să ne mişcăm în fiecare zi cu ce avem.

Să ne mişcăm în fiecare zi cu inima înainte şi cu încredere că nu suntem singuri pe lumea asta. Ei, şi dragul de Dumnezeu are mii de moduri prin care grăieşte. În viaţa mea a grăit în ultima perioadă prin oameni şi prin scris.

Vă iubesc şi mă bucur că încă sunt vie şi am o viaţă VIE de trăit astăzi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s