Smerenia şi femeia desculţă din vârful muntelui


Început de traseu. Eu şi Andrei păşim pe munte. Avem planuri măreţe, dar şi mai măreţ este că muntele ne surprinde de fiecare dată. Îmi simt inima bătând cu putere. Continui să merg. Urc de 15 minute pe munte şi încă nu mi-am găsit ritmul. Nu prea pot să respir de la cât de obosită sunt. Continuăm. Din când în când mai facem o oprire pentru o gură mare de aer. Încep să-mi simt fiecare muşchi. Încep să-l văd pe Andrei. Încep să am vreme să pot să privesc în stânga şi în dreapta. Văd măreţie oriunde privesc. Îmi găsesc respiraţia. Respir şi urc. Pare că mi-am găsit ritmul de urcare. Tac. Tac şi urc. Îl privesc pe Andrei şi mă simt în prezenţa iubirii.

Trece acum un gând. Din exterior povestea Woman În Red Dress se vede uneori cu floricele. Poate prin gândul omului care vede călătoria noastră trece adesea: “ Ce oameni fericiţi. Călătoresc tot timpul. Lor nu le este greu. “ Ei bine, realitatea este că greul ne vizitează şi pe noi în toată frumuseţea lui. Sentimentul pe care îl am tot mai profund este că realitatea te pune la treabă. Realitatea te trage într-o zi de mânecă şi te ademeneşte. Tu, om cu libertatea în vene începi să o asculţi. Da, nu poţi să stai toată viaţa potolit şi ascultător. Iaca aşa, te trezeşti într-o dimineaţă cu un vis pe braţe. Şi da, visul asta-i ca un copil care are nevoie ca tu să te mişti, să-l iubeşti, să-l creşti, cu smerenie să te rogi să fie purtat în direcţia cea mai potrivită pentru el şi să mulţumeşti pentru fiecare zi în care încă mai ai şansa să-i stai în preajmă.

Dragilor, nu ştiu ce-i cu lumea asta în care trăim, dar parcă prea des ne ajung la ureche tot felul de poveşti de succes care nu prea spun tot din realitate. Realitatea este că un copil mai are şi febră. Realitatea este că un copil mai are şi muci în nas şi mâini murdare. Realitatea este că un copil nu-i mereu aranjat ca în fotografiile pe care mami le pune pe facebook. Realitatea este că un copil are o frumuseţe şi o inocentă aparte şi îţi cere să stai prezent lângă el.

Da, poate că îmi plac mie prea mult asocierile, dar cred din tot sufletul că un proiect de suflet se aseamănă mult cu un copil. Şi cu un copil nu-i floare la ureche, aşa cum este şi cu un proiect de suflet. Da, că doar nu faci un copil şi creşte cu aer. Da, dragul de el are nevoie de iubire, de atenţie, de hrană sănătoasă şi iar de iubire. Nu te trezeşti cu el mare dintr-o dată. Trebuie să dai din coate, să mai stai câteva nopţi nedormite, să-i schimbi scutecul, să-i ştergi nasul, să-l îmbrăţişezi, să-i respecţi dorinţele şi să-l laşi să crească liber.

Mama nu sunt încă, dar simt că proiectul Woman în Red Dress este ca un copil măreţ care a venit în viaţa mea şi a lui Andrei şi acum cere să fie purtat pe braţe cu smerenie.

Da, prima zi pe munte a fost despre smerenie. Suntem în vârf de munte. Mergem deja de câteva ore şi auzim apa cum coboară din munte. Mergem spre cascadă. Da, este o cascadă pe care dorim să o vedem de doi ani. Ridicăm privirea şi vedem zăpadă. “ Uf. Este îngheţată cascada. Am venit prea devreme.” Mă uit la Andrei şi avem o tristeţe măreaţă. Cu tristeţea asta mergem mai departe. După câteva minute răsare speranţa că poate exista cascadă şi zăpadă aia pe care am zărit-o noi nu era de la cascadă. Tăcere. Nici eu şi nici Andrei nu avem grai. Tăcere. Mergem înainte în linişte. După minute bune de mers în tăcere se arată ceva măreţ în faţa noastră. E cascada. Ne luminăm. Doamne cât de frumoasă este. Două capre negre se arată şi ele. Frumuseţe oriunde ai vreme să priveşti. Andrei străluceşte. Da, numai el ştie cât de mult a muncit ca să ajungă aici. Şi da, vedem fotografiile şi zicem că-i un norocos. Ei, o avea şi noroc şi magie, dar omul ăsta munceşte frumos şi constant. Este creatorul unor imagini măreţe şi nu foloseşte nici pe departe cele mai cool aparate foto.

Revenim. Suntem în faţa cascadei pe care vrem să o surprindem într-o poveste de doi ani. Mă îmbrac în rochia roşie. Sunt în picioarele goale. Simt inima cum bate cu putere. Andrei îmi arătă pe ce stâncă ar fi fain să ajung ca fotografia să spună o poveste măreaţă. Mă uit. Pornesc la drum. Simt în interiorul meu o bucurie pe care nu o pot pune în cuvinte. Plec spre stâncă de lângă cascadă în picioarele goale. Pare că sunt nebună. Sunt. Aş fi putut să merg în bocanci până acolo şi apoi să stau în picioarele goale. Nu. Vreau să merg desculţă. Să simt drumul ăsta. Să mă aduc cu picioarele pe pământ. Să simt fiecare pas. Şi a început magia. Îmi aduc aminte că fiecare pas merită făcut cu smerenie. Smerenia asta îmi dă o forţă magică. Simt în corpul ăsta mic o putere divină. Fiecare pas are rostul lui. Nu-l dau deoparte şi nu-i spui că el nu contează. Fiecare pas are magia lui şi mă poartă către cascada. Ajung.

Respir şi începe Andrei să fotografieze. Sunt pe o stâncă şi simt cum muntele mă bine primeşte. Cânt şi mă mişc. Privirea mi-e lumina. Simt recunoştiinţă pură. Smerenia mă îmbrăţişează. Ştii tu, omule drag, simt că aici nu suntem singuri. Aici nu-i vreme de umflat în pene. Îmi simt corpul plin de recunostiinta faţă de ce trăim aici. În faţa mea cascada măreaţă. Pe lângă cascadă nişte capre negre care îşi văd în voie de ale lor. Vorbesc cu ele. Mă aud. Soarele din când în când îşi lasă razele să mă încălzească. Mă simt binecuvântată. Îl simt pe Andrei cum se mişcă pe munte. Surprinde măreţia. Nu-i prea aud vocea. Distanţa fizică este destul de mare, dar îi simt parcă respiraţia bucuroasă. Răsare în gândul meu că această călătorie mă învăţa despre smerenie. Da, în frumuseţe este smerenie. Smerenie te vede şi dacă te observă şi de te vede umflat în pene îţi mai dă o alunecare. Da, e atât de multă frumuseţe în smerenie. Smerenia ne aduce cu picioarele pe pământ şi ne îmbrăţişează cu sentimentul ăla de binecuvântare. Simt din ce în ce mai mult ca noi avem să ne vedem de partea noastră şi pas cu pas lucrurile se aşează.

Da, ne dorim să vindem poveştile Woman in Red Dress. Da, oamenii să aibă în preajma lor poveştile din ale noastre călătorii. Şi da, să fie pe peretele caselor lor şi povestea din spatele tabloului. Da, îmi doresc din inima mea că atunci când cineva cumpăra un tablou Woman În Red Dress să intre în contact cu energia aia pe care noi am trăit-o când am meşterit fotografia. Da, să primească sentimentul ăla profund de iubire creatoare. Să primească liniştea aia din munte. Să primească sentimentul ăla măreţ că după o zi de urcare eşti în faţa soarelui. Îţi simţi corpul obosit, dar bucuria dansează în interioarele tale. Să primească smerenia. Să primească linişte şi când viaţa îl duce pe drumuri provocatoare să ridice privirea către tablou, să se inspire, să respire şi să primească energie să meargă mai departe.

Continuăm drumul. Prima zi este trăită cu rost. O zi măreaţă şi cu rost. Vânt, înălţimi, apusuri, o cascade care după doi ani de aşteptare s-a arătat, mers în picioarele goale, limite care se cer depăşite cu smerenie şi iubirea creatoare dintre un bărbat şi o femeie.

Am ajuns în fata apusului. Iar smerenia venea să mă îmbrăţişeze iar în vârf de munte. Un vânt mult prea puternic. Eu în rochie roşie şi în picioarele goale. Simt vântul în fiecare încheietură. Respir. Doamne, cum trec clipele astea. Andrei aleargă de colo până colo. Îmi zice că mai trebuie să aşteptăm să se arate soarele şi mai mult. Mi-e frig. Îl văd cum aleargă spre mine. Abia mai respiră. Mă ia în braţe şi mă protejează de frig. Suntem doi nebuni frumoşi care muncim pentru visul nostru. Da, tare mult mi-ar plăcea când vedem o creaţie să ştim că ea nu a răsărit din neant. Îmi simt corpul la limită. Încă soarele nu se arată. Rugăciunea îmi este alături şi nu mă simt deloc singură. Se arată soarele. Merg în fata apusului şi reîncepem. Mă mişc în bătaia vântului şi simt secundele cum curg cu încetinitorul. Respir şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru măreţia acestui moment. Primesc putere. Pentru o secundă mă întreb ce s-ar întâmpla dacă frigul m-ar face să rămân inconştientă. Uuuu.Ce gânduri. Tac şi respir. Simt frigul mai măret ca nicicând. Îl simt pe Andrei cum se mişcă de colo colo. Aleargă să prindă povestea cea mai potrivită. Surprindem apusul la începuturile lui. Măreţ sentiment trăiesc în secundele astea de limite atinse cu smerenie. Am sentimentul că orice clipă de umflat în pene m-ar duce jos, jos, jos. Smerenia însă mă ţine sus, sus, sus şi mai în siguranţă ca nicicând. Termin şi merg să mă îmbrac. Nu-mi mai simt picioarele. Abia dacă îmi mai pot mişca mâinile. Îl văd pe Andrei cum aleargă către mine. Vântul îi tăie răsuflarea. Suntem amândoi la limite. Trec câteva minute. Reuşesc să mă îmbrac şi mă încălzesc mult mai repede decât mi-aş fi imaginat. Suntem amândoi obosiţi, dar fericiţi că ne-am mai depăşit nişte limite.

Mai sunt multe de povestit despre ultima noastră călătorie, dar le luăm pe rând. Asta ne-a fost prima zi pe munte şi binecuvântările ei. Curând apar şi fotografiile pe Woman În Red Dress. Sper cu toată inima mea să simţi măreţia când le priveşti.

Gândul de astăzi este că fiecare proiect de suflet vine precum un copil într-o familie. Să-l bine primim cu smerenie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s