Liniştea din munte este tare darnică. Am vreme să mă aud pe bune. Este seara. Mâine ştiu că vom pleca la drum pe întuneric. Mi-e teamă. Da, mi-e teamă şi nu fac nimic ca teama să plece. Iaca aşa, eu cred că trebuie să trecem prin viaţă nu să tot fugim de trăirile astea din ea. Uite că de data asta nu vreau să-i pun o pungă în cap şi să o trimit într-un colţ. Linişte. Draga de teamă zău că nu face pe nebuna. Adorm ca un prunc şi teama nu mă împiedică. Pe la 2 m-am trezit, am aruncat un ochi la ceas şi l-am îmbrăţişat pe Andrei cu tot sufletul meu. Pe geamul din cabană intra lumina faină a lunii. Da, este lună plină şi prima oră când o trăiesc în munte. Mai avem încă două ore de dormit. Adorm ca un prunc. A încăput multă bucurie în clipa aia în care luna ne tot privea de pe geam.

Cele două ore trec ca o clipă. Auzim alarma. Bagajul este gata de aseară. Ne uităm pe geam. Beznă totală. Mă uit la Andrei şi recunosc că pentru câteva secunde am sperat să zică “ Hai că este prea întuneric şi prea frig să plecăm la drum”. Ei, secundele astea au zburat precum cel mai viteaz vultur. Mă uit la Andrei şi nici gând să nu plecăm la drum. Mă ridic din pat şi zău că teama s-a trezit în acelaşi timp cu mine. Mă uit la lună. Tot acolo era şi parcă dăruia puţină linişte în tot întunericul din munte. În 10 minute suntem gata de plecare. Da, plecăm spre răsărit.

Ieşim din cabană şi ne bine primeşte un vânt de îţi venea să te întorci, să îţi pui o plapumă pe tine, să te întorci pe partea cealaltă şi să adormi în linişte. Ne punem frontalele şi hai la drum. Îmi simt inima cum bate cu putere. Întuneric unde priveşti. Linişte sfântă. Noi şi muntele. Trec tot felul de gânduri. Şi da, femeia asta magică poartă cu ea un soi de teamă pe care nu l-a mai trăit până acum. Simt că suntem în siguranţă, dar în acelaşi timp sunt atentă la fiecare pas. Un moment de minte plecată la plimbare şi corpul poate să o ia la vale. Din când în când facem zgomot. Vrem să anunţăm ursul că suntem prin munte. Da, muntele este casa lui. Noi mergem la el acasă nu el ne vizitează pe noi pe traseu. Mergem cu respect şi ştim că nu avem mari şanse în faţa lui. Da, doar că ursul nu atacă atunci când îţi vezi de traseul tău şi mergi cu respect prin munte. Înaintăm în munte. Frontalele aduc lumina. Inima mea bate cu putere şi dacă am cerut vreodată să trăiesc viaţa respiraţie cu respiraţie iată că acum mai mult ca niciodată îmi trăiesc viaţa respiraţie cu respiraţie.

Teama este cu mine, doar că acum ne-am obişnuit una cu alta şi pare că mergem în acelaşi ritm prin munte. Mă uit la Andrei şi mă simt binecuvântată. Ştiu că omul ăsta nu stă în banca lui ci munceşte zilnic pentru visul lui. Mă simt norocoasă că sunt o femeie în prezenţa unui bărbat măreţ. Ei, să nu care cumva să credeţi că lui Andrei nu-i era teamă. Îi era şi lui destul de teamă, dar stăteam în linişte cu teamă lângă noi. Iată-ne în faţa zăpezii. Ditamai porţiunea de zăpadă. Ne uităm unul la altul. Ne uităm la zăpadă şi decidem să o ocolim.

Coborâm. Magică doamna coborâre. Uşoară ca bună ziua. Doar că aşa cum se întâmplă în viaţă, după orice coborâre urmează de cele mai multe ori o urcare. Urcarea noastră începe. După şapte minute de urcare simt cum al meu corp începe să cedeze. Mă uit în sus şi renunţ să mă uit în sus. Mult prea mult mai am de urcat ca să mă concentrez la asta. Tac şi urc. Îmi aduc aminte rugăciunea inimii. Am auzit-o de curând şi simt că aici este locul cel mai potrivit pentru ea. “ Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasă”. Recunosc că încă nu sunt împăcată cu acel cuvânt de la final, dar simt că rugăciunea asta are un rost mult mai mare decât cel înţeles de mine. Grea mai este urcarea asta. Doamne ce conversaţie începe cu al meu corp. Le mulţumesc picioarelor că mă susţin. Îmi simt inima bătând cu multă putere. Respir greu. Îmi simt întreg corpul obosit şi încape în gândul meu “Nu mai pot”. Mă uit la Andrei şi pare că şi el are vorbă lui cu al lui corp. Linişte. Urcăm şi urcarea asta pare să fie cea mai grea urcare din viaţa mea. Fiecare pas are rostul lui. Şi da, când zic că nu mai pot, pare că mai pot încă puţin. Şi iaca aşa încă puţin cu încă puţin, iată-ne sus. Am ajuns pe traseul marcat după o urcare tare provocatoare. Luna încă mai este în spatele nostru, lumina începe să-şi facă loc. Ne dăm seama că urcarea asta ne-a luat mult prea mult din timp şi din energie şi că mai avem destul de mult până la acel loc în care am decis să surprindem răsăritul. Mărim pasul. Muntele ne dăruieşte alte porţiuni de zăpadă. Nu mai avem vreme de ocolire aşa că decidem să mergem pe zăpadă. Ce-i drept porţiunile astea nu au fost atât de periculoase precum era prima porţiune. Paşii ăştia pe zăpadă au trezit tot ce era adormit în mintea şi sufletul meu. Păcat că singurul care putea să ne filmeze era Dumnezeu. Nu ne-a dat încă filmarea, dar cert este că porţiunile astea de zăpadă aduceau viaţa în fiecare colţişor de fiinţă. Ne uităm la lumină şi pare să fie din ce în ce mai prezentă. Respir. Un vânt puternic este prezent în munte. Mărim pasul. Încep să mă simt rău. Stomacul meu intra în scenă. Continui să mă rog şi să măresc pasul. Nu-i spun lui Andrei că mi-e rău căci răul ăsta nu-i chiar atât de rău. Mărim pasul şi ne îndreptăm spre lumină. Soarele începe să se arate. Vântul este şi el prezent. După minute bune de mers prin munte iată-ne ajunşi. Doamne, câtă măreţie în jurul nostru. Simt cum totul se opreşte şi se face loc să trăim măreţia acestui loc.

În spatele nostru soarele iese din plapumă. Clipe magice. Dimineaţa în munte este miracolul pe care îl trăiesc cu gând că Dumnezeu ne binecuvântează de fiecare dată când lasă soarele să fie văzut de oamenii din munte. Tac. Respir şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru călătoria WomanInRedDress. Bate foarte rău vântul şi acum este momentul în care simt cum răul ăla venit de la stomac mă învăluie. Sunt momente trăite parcă pe margine de prăpastie. Respir şi am încredere că răul aşa cum a venit, aşa o să şi plece. Îmbrac rochia roşie. Un vânt mult prea puternic ne face să decidem să nu fotografiem răsăritul ăsta.  Ba mai mult, Andrei ia decizia să ne întoarcem. Mai aveam de mers prin munte încă două zile, iar pentru astăzi urmă un traseu destul de greu spre Omu şi apoi spre Mălăieşti. Traseul ne este drag şi l-am făcut de multe ori, doar că astăzi se anunţă o ploaie torenţială, zăpadă pe multe porţiuni şi vânt foarte puternic. Iată la „cald” decizia noastră.

Mă aşez şi mănânc în linişte. Îmi simt corpul cum începe să se simtă mai bine. Răsăritul face spectacol pe cer. Îl privim în linişte şi suntem împăcaţi cu gândul că astăzi facem traseu de întoarcere. Da, uneori o renunţare la un drum este cel mai mare dar pe care putem să ni-l oferim. Linişte. Soarele începe să domolească frigul din munte. Andrei vede o creastă. “Ce zici Alexandra? Putem să mergem acolo?” Tăcere. Adun toată energia şi mă îndrept către locul acela. Îl văd pe Andrei cât de concentrat este la mine. Parcă îşi trimite iubirea ca să-mi ghideze paşii. Păşesc cu atenţie. În stânga prăpastie. În dreapta prăpastie. În faţa mea prăpastie. Îmi aşez bine picioarele în pământ şi începe spectacolul dimineţii. Da, nu am făcut noi fotografie chiar la răsărit, dar acum pare să fie şi mai potrivit. Se face linişte. Îl simt pe Andrei în spate cum surprinde măreţia muntelui şi a femeii. Spune o poveste cu fiecare fotografie. Soarele începe să vorbească lin cu domnul vânt. Începe să se domolească frigul. Simt fiecare secundă cum se întâlneşte cu mine. Respir şi îmi fac curaj să mişc rochia. Dansăm şi natura ne este alături. Clipele astea sunt binecuvântare. Urc cu atenţie spre Andrei şi iată-ne fericiţi. Pornim spre cărarea de întoarcere. Alegem împreună cărarea de vară. Începe spectacolul caprelor negre.

Iubirea este la fiecare pas. Muntele se arata falnic în frumuseţea dimineţii. Caprele negre ne deschid drumurile. Vin şi câteva porţiuni de traseu când fiecare pas este făcut cu atenţia până la cer. Orice moment în care mintea mi-ar fi plecat la plimbare, corpul şi viaţa mea ar fi fost în plină alunecare. Continuăm drumul prin munte. O altă privelişte măreaţă se arată. Iată că nu întotdeauna ce crezi tu că este măreţ, este chiar cel mai măreţ. Vreo cinci capre negre stau în linişte lângă noi. Eu păşesc cu atenţie spre locul magic şi începe spectacolul fotografiilor Woman In Red Dress. Simt cum de fiecare dată păşesc într-un tărâm magic. Zici că mă desprind de pământ, dar sunt în acelaşi timp cu picioarele cel mai pe pământ. Dumnezeiască trăire. Simt magia din femeie. Simt cum văd cu multă claritate frumuseţea din jurul meu. Mă simt îmbrăţişată de razele de soare. Simt cum muntele susţine întreaga poveste. Îl simt pe Dumnezeu mai aproape de noi. Uit de toate rănile din interioarele mele şi zâmbesc cu fiecare celulă. Simt o iubire înaltă pentru Andrei care surprinde povestea acestor clipe de dumnezeire. Mă simt cel mai în viaţă. Aici, unde moartea şi viaţa sunt la un pas una de cealaltă, eu mă simt cel mai în viaţă. Simt o putere magică în interioarele mele. Zici că sunt clipe în care în interiorul meu curge un râu care vindeca tot cu simplitate. Simt o pace liniştită şi nu prea grăitoare. Tăce.

Ziua ne-a tot surprins. A fost măreaţa coborârea asta. Cea mai bună decizie. Da, coborâm, căci mai importantă este viaţă decât o fotografie după care este posibil să nu existe viaţă. Da, pentru prima oară am simţit că dacă noi ne continuăm urcarea în acea zi, viaţa noastră era în faţa unui prea mare pericol. Am ales amândoi că-i măreţ să trăim şi să ne întoarcem spre casă. Mai avem multe de meşterit în această viaţă. Coborâm şi corpul începe iar să obosească. Coborârea vine şi ea cu provocările ei. Dăm iar de nişte porţiuni de zăpadă şi le ocolim. Când ne chinuiam noi să ocolim, trei bărbaţi au trecut prin zăpadă fără vreo problemă. Doar că, noi am văzut zăpadă dintr-o altă perspective. Din unghiul nostru se vedea râpă de sub zăpadă. Da, acum este treabă faină şi cu ocolirea asta. Depinde de multe ori din ce perspective vezi lucrurile. Uneori oamenii cred despre mine că merg cu magia. Ei, magia merge cel mai bine la braţ cu realitatea. Când realitatea îţi zice că mai bine este să ocoleşti decât să mergi prin zăpadă cu magia şi să îţi asumi un risc pe care nu prea poţi să-l duci…iei magia de mână şi ocoleşti cu inima împăcată că ai ales drumul cel mai potrivit pentru tine. Şi da, poate că ocolirea asta îţi ia mai multă energie decât drumul drept prin zăpadă, dar te pune la braţ cu riscurile pe care poţi să le duci. Da, muntele mi-a dăruit o magie şi mai frumoasă. Este magia aia care merge la braţ cu realitatea.

După ore bune de coborâre am ajuns din munte în oraş. Ne oprim pe un petec de pământ şi ne odihnim la poalele muntelui. Linişte şi o fericire lina. Suntem în viaţă şi unde pui că asta-i cea mai faină varianta de viaţă la care visam vreodată. După clipe bune de odihnă pe petecul de pământ de la poalele muntelui ne îndreptăm spre oraş. Merităm o mâncare caldă. Abia ne mai mişcăm picioarele. Ajungem la masă. Ne uităm către munte. Vedem punctul în care am fost de dimineaţă. Măreţie. În câteva minute se întunecă pe munte. Se vede cum ploaia torenţială a început. În câteva minute muntele este acoperit de o ceată densă. Mă uit la Andrei şi fără vorbe îi mulţumesc pentru decizia grăită de-a ne întoarce. Mă simt îndrăgostită. Da, sunt o îndrăgostită care abia dacă îşi mai mişca picioarele. Mâncăm şi ne mişcăm cu încetinitorul. Avem tren în mai puţin de o oră.

Ajungem acasă cu sentimentul că fiecare călătorie vine cu rostul ei. Simt cum fiecare călătorie mă modelează aşa cum meşterul modelează lutul în ale sale mâini.

Deja au început să apară pe WomanInRedDress povesti din a noastră călătorie. Vă invităm cu drag în călătoria asta şi dorinţa mea este că atunci când un om priveşte o fotografie să se întâmple ceva cu el şi să simtă porţiuni din ale noastre trăiri.

Călătoria binecuvântată a WomanInRedDress continuă. Şi da, WomanInRedDress are astăzi o vorbă de spus. Fiecare vis are nevoie de un om care să-l viseze şi apoi pas cu pas să meargă să-l ducă în realitate. Şi da, poate să fie provocatoare fiecare urcare şi coborâre, dar măreţia se aşează atunci când visul se vede susţinut în realitate de visător.

Te invităm pe tărâmul nostru de poveste şi de vrei să ai aproape o poveste meşterită de WomanInRedDress îţi spunem că trimitem de ceva vreme tablouri măreţe în lume. Tablourile stau alături de oameni şi spun poveşti negrăite. De eşti cu inimă deschisă poţi să auzi şi tu glasul blând şi clar al povestilor WomanInRedDress.