Respir cu greu. Simt cum îmi curge corpul spre nemurire. Respir cu greu. Din ce în ce mai rar aud zgomotele din jurul meu. Plec. Mă întorc doar pentru că o lacrimile îmi atinge chipul. Este iubitul meu. Îşi ţine chipul lipit de al meu şi plânge. Îi simt tristeţea şi mă înfioară. Aş mai rămâne puţin, dar ce să-mi fac…am drum lung de parcurs zilele astea. Respir cu greu. Mi-ar plăcea atât de mult să-l îmbrăţişez. Da, să simt cum trupurile noastre respiră. Respir cu greu. Iar plec. Îmi pierd amintirile. Când şi când îmi tot vin în gând imagini din zilele de joacă din copilărie, momente de la nunta noastră, imagini din călătorii, clipa aia când mi-am văzut copiii pentru prima oară.

Respir cu greu. Pierd rând pe rând contactul cu lumea asta. Nu-mi mai simt mâinile, picioarele şi nici ochii. Nu mai văd bine. Plec. Respir cu greu şi mi-e bine că plec. Respir cu greu. Într-o clipită am putut să-mi mişc degetul mic de la mâna dreaptă. Mă bucur ca un copil. De câte ori am mişcat eu degetul ăsta fără să bag de seamă. Respir cu greu. Plec şi mă întorc. Îi aud glasul plin de durere şi mă întorc. Îl privesc. Vorbă nu mai am în interioarele mele. Îl privesc ca în serile alea lungi de vară când ne prindea noastea în vârf de munte. Da, când se întuneca şi noi rămâneam privindu-ne ochi în ochi. Era jocul nostru prin care ne promiteam să ne iubim nemuritor. Ei, asta-i magică poveste, dar timp nu prea mai am ca să o povestesc.

Respir cu greu. Aşa aş bea o cană de apă…Mi-e sete. Mă simte şi îmi umezeşte buzele. Respir cu greu. Apa asta-i uşoară şi hrăneşte tot ce a mai rămas viu în mine. Mi-e dor de munte, dar zău că l-am urcat şi l-am coborât de atât de multe ori că mi-a devenit frate. Respir cu greu. Îmi aud inima cum bate. Zici că sunt în zilele alea de iarnă când cu cei mici ne adunam în jurul bradului, ne îmbrăţişam, cântam colinde şi deschideam cadourile meşterite chiar de noi. Da, în familia noastră cadourile erau meşterite de mânuţele noastre. Daaa. Îmi aduc aminte când Mihai, băieţelul cel mic mi-a pus în cadou o crenguţă de brad. Mi-a zis că a ţinut-o la el în cameră de mai bine de un an. Mi-a spus că în fiecare seară s-a rugat ca mami lui să fie sănătoasă precum o crenguţă de brad. Îmi vine să plâng. Îmi amintesc că mi-am pierdut lacrimile acum câteva secunde.

Respir cu greu. Doamne, cât de binecuvântată am fost pentru fiecare întâlnire cu oamenii. Da, prietenii ăştia nebuni pe care i-am avut alături o viaţă întreagă. Da, serile noastre de cântec şi întâlnire simple şi normală. Da, când născoceam bucurie până când şi dintr-o joacă simplă cu o portocală pe un deal. Oamenii ăştia normali care purtau cu ei bucurii şi tristeţi şi care aveau timp să vină la întâlnire şi cu una şi cu alta. Da, când ne uitam în îmbrăţişaţi de iubire pline. Când plângeam unii pe braţele celorlalţi şi când aveam loc să fim noi cu toate ale noastre. Când colindam ţara în lung şi în lat şi se deschideau drumurile. Respir cu greu. Mi-e dor deja de voi, oameni reali.

Of, şi grădina mea. Asta în care mi-am “stricat” eu frumuseţe de unghii de doamnă de la Bucureşti. Grădina asta în care am văzut primele răsaduri de roşii. Grădina asta care m-a ţinut lângă ea veri întregi, care mi-a murdărit mâinile în modul cel mai fericit. Grădina asta care mi-a hrănit copiii şi soţul. Ei, dar ce fain am descoperit-o. Când căutam viaţa din viaţa mea. Da, viaţa asta pe mine m-a trimis în grădină. Respir cu greu. Îl privesc şi îl văd cum îmi atinge curat mâinile. Le ghemuieşte în ale lui şi apoi cu mult drag le tot mângâie. I-aş spune că nu mai simt acum nimic, dar mi-a fost atât de drag să trăiesc fiecare atingere dăruită de el. Da, măreţ bărbatul ăsta. Cum ştia ei să mă alinte cu o mângâiere. Da, să mă simt zeiţa fără să fie nevoie să-mi declare iubirea în fel şi chip. Da, îmi amintesc când se oprea din „lucrurile importante”, îmi cuprindea chipul în palmele lui şi preţ de minute bune doar mă privea. Apoi cu pasiune săruta fiecare colţişor prin trupşorul ăsta. Doamne ce soţ măreţ mi-ai dăruit.

Respir cu greu. Aud o uşă cum se deschide. Simt. În câteva clipe copiii mei stau lângă mine. Respir cu greu. Le văd tristeţea. Sunt înalţi şi luminoşi. Se ghemuiesc toţi la pieptul meu. “Mamă, te iubesc!” aud parcă dintr-un alt univers. Doamne ce viaţă magică mi-au dăruit copiii mei. Când îmi încăpeam cu greu în viaţă, veneau ei şi îmi aduceau aminte de rostul meu în lume. I-am îmbrăţişat şi iubit cât pentru o mie de vieţi de aici înainte. Când îmi aminteam eu le spuneam şi lor. “Mamă, să fim oameni.” Da, mă pierdeam de multe ori şi când îmi aduceam aminte începea să-mi fie iar uşor. Da, să fiu om mi-a fost întotdeauna natural. Să întind o bucată de pâine, să îmbrăţişez, să tac lângă un om îndurerat, să mă rog la Dumnezeu să ghideze paşii unui prieten, să spun o vorbă bună, să îmbrăţişez, să alint, să-i spui omului că este în regulă să fie din când în când trist, să-mi trăiesc simplu viaţa asta de om şi să dăruiesc din ce aveam eu, să mă opresc din rău când pot să nu mi-l fac. “Mamă, să fim oameni”.

Respir cu greu. Îmi simt copiii şi soţul lângă mine. Suntem iar toţi. Dacă aş mai avea putere le-aş spune că îi iubesc. Da, vă iubesc dragilor şi iubirea asta este atât de normală şi vie. Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că am să iubesc aşa. Ah. Aş scrie ceva despre trăirea asta, dar cu ce mâini. Ah, scrierile mele nebune şi atât de în viaţă. Doamne, toată viaţa mi-a plăcut să scriu. Am fost atât de nebună şi am scris de atât de multe ori despre intimitatea mea, despre durerile şi fericirile mele. Scrisul ăsta m-a înviat de atât de multe ori în viaţa asta. Da, am scris de multe ori de mâna cu Dumnezeu. Parcă ziceai că joc pe o scenă, habar n-am textul şi el îmi suflă ce să zic, eu îl ascult şi dau în lume ce-mi spune el. Iaca aşa, spectacolul reuşeşte şi publicul ajunge să trăiască piesa din faţa lor. Da, copiii şi soţul îmi aud parcă glasul. “Mămică, ştim că ne iubeşti”. Respir cu greu. Respir cu greu.

Respir cu greu. OOOOOO. Şi calaoriile noastre. Doamne, câte binecuvântări. Cum adormeam toţi îmbrăţişaţi şi cu sufletele odihnite deja. Cum am învăţat noi să călătorim şi să descoperim sufletul locurilor prin care mergeam. Cum aduceam bucurii simple pe unde mergeam. Îmi aduc aminte toamna aia când la noi în bagaj erau 5 ghivece cu flori pe care le-am dăruit oamenilor la întâmplare. Cei mici au descoperit cât de măreţ este să aduci oamenilor aminte că sunt minunaţi. Da, şi prin lucruri simple. Oooo. Şi cum ne întorceam din călătorie din ce în ce mai cu viaţa în noi. Respir cu greu. Mă îmbrăţişează copiii. Soţul meu încă îmi mă ţine de mână. Mă simt uşoară. Mă tot uit de câteva minute bune la viaţa mea şi simt că am trăit o binecuvântare. Am fost din ce în ce mai în viaţă. Fiecare an care mai trecea mă aducea din ce în ce mai aproape de umanitate. Da, am trăit binecuvântată. Doamne, când săptămâni întregi am trăit cu pufuleţi şi cu pâine de la colţ. Când vedeam o farfurie de mâncare ziceai că îl văd pe Dumnezeu. Ei, bine că în perioada aia nu mi-am pierdut minţile. Mi-a fost greu tare, doar că în fiecare săptămână mă rugam la Dumnezeu să-mi dea putere să mai trăiesc încă o zi. Simţeam măreţia şi pas cu pas a păşit şi mai clară în viaţa mea. Şi acum dacă stau să mă gândesc bine, perioada aia în care am mâncat pufuleţi şi lucram neîncetat la visul meu a fost cu rost. Când am păşit în viaţa aia în care îmi permiteam să mănânc sănătos îmi aduceam aminte cât de binecuvântată sunt că pot să mă aşez la masă şi pot să pun ceva bun în farfurie pentru mine şi pentru familia mea şi că în acelaşi timp sunt un om liber.

Respir cu greu. Respir cu greu. Încep să uit tot. Rând pe rând îmi trec prin faţa ochilor toate binecuvântările din viaţa asta. Credeam că sunt mai puţine. Dar mă uit la ele şi parcă nu se mai termină. Nu ştiu unde merg binecuvântările astea. Simt doar că în drumul din faţa ochilor mei binecuvântările astea îmi ating sufletul şi merg mai departe. Pare nebunie. Dar pentru o secundă am impresia că binecuvântările astea se scurg în pământ şi oricând vrea cineva să simtă ceva uman, ele vin pe pământ şi ating vieţile oamenilor. Da, zici că în pământ sunt centre de binecuvântări pe care oamenii le pot întreba de sănătate 🙂

Respir cu greu şi îmi văd binecuvântările prin faţa ochilor. De minute bune se pare că mă tot dizolv. Plec dragilor, plec. Respir cu greu. Îmi cuprind familia cu o ultimă privire. Văd în spatele lor câţiva prieteni dragi sufletului meu. Aş vrea să le spun că rămân prezentă în lumea asta prin seminţele de umanitate pe care le-am plantat aici. Da, de fiecare dată când am fost om o părticică din mine a ales să rămână pe pământ. Corpul meu pleacă, dar părticelele astea măreţe rămân pe pământ. Îmi mulţumesc pentru fiecare îmbrăţişare, pentru fiecare râs cu spor, pentru fiecare şedere în tăcere lângă un suflet de om, pentru fiecare răsărit şi apus, pentru fiecare copil născut, pentru fiecare plantă crescută, pentru fiecare călătorie trăită, pentru fiecare strop de iubire dăruit la întâmplare, pentru viaţa asta vie pe care am trăit-o aici. Îmi mulţumesc şi pentru durerile nebune, pentru ochii ăştia care au plâns de mii de ori, pentru sufleţelul ăsta care în multe nopţi s-a tot răscolit pe-o parte şi pe alta. Aaaaa, da, mulţumesc pentru fiecare clipă de magie trăită pe pământ.

“Mergi mamă către magie”. “Hai, pleacă mai departe!”. Este Mihai. Mă vede că de minute bune tot vreau să mă desprind de lumea asta. Se împacă dragul de el cu gândul că mămica lui se îndreaptă către magie. Respir uşor şi plec către o lume magică.

De unde ai venit tu text drag? De minute bune stau aici lângă tine şi tot scriu. Scriu şi parcă îmi scriu despre momentul ăla când voi pleca de pe pământ. Abia aştept să recitesc. Doamne, câte s-au simţit în timp ce am scris textul ăsta. La ceas de seară am un gând. Să trăim umanitatea cu fiecare strop de viaţă care ne-a fost dăruit. Să trăim stropii ăştia de umanitate. 

Doamne, în toată lumea asta în seara asta am o singură rugăciune. Păstrează-mi Doamne umanitatea vie şi ghidează-mă către tot ce este mai potrivit de simţit, trăit şi meşterit. Atât de mult îmi doresc să trăiesc om pe pământul ăsta. Da, să am suflet să mă uit la mine şi să văd realitatea. Da, să am umanitate să îmbrăţişez. Da, să am umanitate să stau lângă un om în tăcere şi pur şi simplu să-l ascult. Da, să am umanitate în mine şi când am putere să mişc lucrurile să amintesc oamenilor că sunt măreţi şi că uitându-ne unii la alţii putem să întindem o mână de ajutor acolo unde este nevoie de ea. Da, să am umanitate să hrănesc nişte guri fără să mă laud cu mine. Să văd în asta normalitatea şi să merg mai departe. Da, să plâng în văzul oamenilor când simt. Da, să nu-mi ascund lacrimile doar pentru că trebuie să păstrez imaginea de femeie puternică. Da, să am umanitate să-mi îmbrăţişez bărbatul şi să-l iubesc cu măreţie. Da, să am umanitatea să mă dedic mie şi din ce am eu să dăruiesc în linişte şi altora. Da, să am umanitatea să stau în faţa răsăritului, să mă plimb în picioarele goale prin iarbă, să-mi “murdăresc” unghiuţele delicate în glodul din grădină. Să am umanitate în mine să-mi cresc în linişte copiii conştientă că suntem daruri măreţe unii pentru ceilalţi. Da, să am umanitatea să alerg prin ploaie fără să urmăresc ca nebună prognoza meteo şi să mă plâng de vreme cu orice mică ocazie. Da, să am umanitate să plantez nişte seminţe, să le aduc apă, să le sap şi să le îngrijesc cu atenţie. Da, să am umanitate să fiu reală şi cu toate ale mele. Da, să am umanitate să tac şi să ascult un bătrân. Da, să am umanitate în mine şi să devin vegetariană pentru că aşa simt eu în adâncul meu că este potrivit, nu pentru că aşa-i trendul. Da, să am umanitate în mine să-mi fac meseria aici pe pământ şi să-mi pese de cei din jurul meu. Da, să am umanitate să strig atunci când o nedreptate se întâmplă, nu să stau în banca mea să cred că lucrurile se schimbă de la sine.

Păstrează-mi Doamne umanitatea vie şi ghidează-mă către tot ce este mai potrivit de simţit, trăit şi meşterit. Noapte blândă, dragilor. Şi da, să ne păstrăm umanitatea.