creaţie foto: Andrei Gherasim

Este uşor. Da, tare uşor mi-e să mă regăsesc şi tot atât de uşor mi-e să mă pierd. Doamne, cât de adânci îmi sunt pierderile. Când mă simt mai pierdută, se întâmplă ceva şi mă regăsesc mai vie şi mai frumoasă. Da, întunericul ăsta a scos la lumină o fiinţă şi mai vie şi mai frumoasă. Ei, iată-mă regăsita şi înfloritoare.

Apăi nu ştiu cum sunt pierderile în interiorul altor fiinţe, dar ştiu că în interioarele mele se porneşte o mare furtună. Furtuna asta mă face parcă să trag draperiile şi să nu văd afară. Mă închid parcă în casa din interioarele mele şi refuz să ies la lumină. Sunt clipe în care ochii îmi sunt tulburaţi. Au vreme pentru furtună. şi pentru nimic altceva. Rătăcesc ore întregi. Mă dor interioarele. Mă tot gândesc la lucruri pământene. Mă tot îngrijorez pentru mii de realităţi. Nici nu ştiu de unde să mă iau. Plâng şi iar plâng. Uit de unde a pornit furtuna. Pur şi simplu stau în furtună. Sunt goală în mijloc de furtună. Stau în tălpile goale în mijloc de furtună. Văd câte-o mâna care vrea să mă scoată din furtună. Eu nu şi nu. Unde să plec? De ce să plec din furtună când nu am unde să mă duc? Adorm parcă în furtuna din interioarele mele. Fiinţa aia magică stă acum în mijloc de furtună. Cât ţine furtuna asta? De unde vine? Cum de îşi permite să stea atât de aproape de mine?

Se întâmplă că furtuna asta să mă lase cu ochii în soare într-o bună dimineaţa. Ei, iată-mă cu ochii în soare şi cu clipul plin cu lumină. Da, păi unde a fost întuneric s-a făcut loc şi de lumină. Iată-mă cu ochii în soare, aşteptând ca furtuna să-şi lase darurile. Da, vine draga de ea cu o putere năucitoare. Mă ţin în interiorul ei până când îşi termină treburile. Apoi, în cea mai mare linişte îşi aşează darurile în faţa mea şi promite să revină din nou neanunţată. Dau eu să îi zic ceva, dar pleacă imediat ce aşează darurile.

După rătăcire, de fiecare dată vine o regăsire. Mă regăsesc mai frumoasă. Mă regăsesc mai vie. Mă regăsesc mai strălucitoare. Mă uit la mine şi încep să-mi văd darurile. După vâltoarea presiunilor încep să mă văd.. Doar că de data asta mă văd cu toate ale mele. Da, cu magia şi cu toate slăbiciunile mele. Da, cu iubirile şi fricile mele. Cu măreţia aia pe care o port cu mine, dar şi cu fricile alea pe care încă nu le dau drumul de lângă mine.

Da, de fiecare dată după o furtună, mă văd cu toate ale mele. Mă văd cu ochii măreţiei. Ştii cum vede măreţia? Pe mine măreţia mă vede în stare. Mă vede în stare de mult mai multe lucruri decât mă văd eu în stare. Nu ştiu încă ce ochii are măreţia asta, dar mi-e clar că imediat ce mă vede în stare, îmi şi trimite câte ceva ca să-mi demonstreze că are dreptate. Ei, şi ce să vezi. Hai să-ţi povestesc de la ultima furtună şi de la ultimă privire dăruită de măreţie.

Era dimineaţă. Cu o seară înainte am plâns de am inundat furtuna. Doamne, să vezi ce striga la mine furtuna să mă opresc. Apăi, cum să mă opresc, dragă furtuna? Cum să mă opresc când abia ce m-am pornit? Seara trece, furtunile şi ele. Vine dimineaţa. Măreţia mă vede şi îmi trimite o mână de ajutor.

– Draga mea, hai că astăzi avem treabă.

– Aoleu, dar eu nici nu înţeleg bine dacă încă am scăpat de furtună sau nu şi tu zici să ne apucăm de treabă… Păi eu ca să mă apuc de treabă am nevoie să mă simt bine. Da, să lucrez dintr-o energie creatoare.

-Draga mea, te rog să te opreşti puţin. Tu ai dreaptate, dar te rog să nu exagerezi. Uite cum stă treaba. Realitatea este că nicicând nu vei avea parte de liniştea aia constantă la care visezi tu. Lucrurile pe care le iubeşti tu nu au vreme multă de aşteptat. Ele nu-ţi cer marea cu sarea, ci doar să te respecţi şi să nu te amăgeşti cu gânduri mici. Ele te vor prezentă. Atât. Ştiu că uneori ţi-e greu. Te înţeleg, dar hai să pornim căci astăzi am nişte daruri pentru tine. Nu cred că am bătut atât drum prin furtună ca să plec cu ele înapoi acasă.

Mă uit la măreţie, şi tare mult pare să mă iubească. Îmi vorbeşte cu multă claritate. Da, şi pe tonul ăla de prieten iubitor care are curaj să-mi spună şi bunele şi relele. Da, prietenul ăla care vorbeşte realităţi fără să ma pună la punct şi fără să-ţi spună că totul o să fie bine.

-Draga mea, hai că astăzi avem treabă. Uite îţi trimit o nouă creaţie şi sper să ai vreme de ea.

Nu ştiu de unde apar nişte căşti. Căştile astea ascund furtunile care încă mai sunt prin alte vieţi. Căştile astea aduc un fel de concentrare măreaţă. Încep să scriu pentru un proiect drag mie. Scriu şi iar scriu. Din întâmplare dau de nişte melodii care zici că m-au luat de mână şi m-au purtat către alt univers. Scriu. Doamne, de unde vin cuvintele astea? Eu scriu astea? Eu, cea care aseară plângeam în furtună? Eu, cea care aseară parcă nu vedeam drum de scăpare? Eu, care aseară parcă nici ochi să-mi văd lucrurile măreţe care încă îmi sunt alături? Da, eu sunt. Scriu cum nu am scris in ultima perioadă. Văd imagini în timp ce scriu. Poveştile de pe hârtie se întâmplă şi în faţa mea parcă. Este prima oară când un text alege să vină astfel. Muzică pe care o ascult acum pare desprinsă dintr-un univers care susţine creaţia. Mi-e bine. Mi-e din ce în ce mai bine. Mă uit la mine şi sunt fix aceeaşi femeie care aseară stătea desculţă în furtună. Mă uit la mine şi nici că nu-s alt om.

Creaţia se tot aşează. Măreţia mi-a trimis astăzi creaţia ca dar. Am ieşit cu creaţia de mână din furtună. Eu am ajutat-o pe ea să iasă din furtună. Ea m-a ajutat pe mine să ies din furtună. Ne-am ţinut de mână oricât de greu părea să ne fie la începuturi.

Recitesc povestea pe care am scris-o pentru o nouă carte vie. Doamne, ce măreţie de creaţie. Recitesc şi încep să fiu din ce în ce mai curioasă, din ce în ce mai vie. Am scris dintr-o energie atât de pură ca între timp am şi uitat ce am scris. Sunt paragrafe unde pare că văd textul pentru prima oară. Este deja seară. Am petrecut o zi întreagă alături de creaţie. Am primit daruri pe care abia acum că au fost primite de mine, am şansa să le dau mai departe. Povestea asta va ajunge într-o carte vie şi va bucura un suflet. Doamne, ce poveste magică. Doamne, ce univers blând se mai tot plimbă prin interioarele de om. Mă uit la mine şi prin interioarele mele şi nici urmă de furtună. Zici că dintr-o dată mi-am adus aminte de ce om binecuvântat sunt. Mi-am adus aminte că încă mă am. Mi-am adus aminte de tot binele care dansează în jurul meu.

Nu ştiu la alţii cum este, dar pe mine furtuna mă ajută de fiecare dată să mă văd mai clar. După furtună asta am decis să mă uit la timp. Da, să văd cât timp dăruiesc eu creaţiei şi cât timp mă pierd în tot felul de activităţi care mă îndepărtează mult prea mult de la creaţie. Furtunile aduc decizii care ne înaltă. Da, şi nimic nu-i permanant. Da, nici rătăcirea cum nici regăsirea.

Măreţ când luăm un om cu toate ale lui. Da, sunt oameni care îmi spun că sunt minunată. Da, spun că îşi doresc să trăiască o viaţă că a mea. Ei, poate mi-ar plăcea să-mi trăiţi regăsirile, dar nu vă doresc să-mi trăiţi rătăcirile. Ei, dacă stau să mă gândesc bine, nu-i chiar bine să-mi trăiţi nici regăsirile. Cu regăsirile voastre ce se  întâmplă? Mai este ceva. Fiecare regăsire aduce darurile ei. Cum să primesc eu spre exemplu darurile regăsirii altui om. Ce să fac eu cu ele? Pot fi cele mai mari daruri din lume…nu-s pentru mine aşa că nu-mi sunt de folos.

Aşa că dragilor, eu zic că cel mai sănătos este să ne vedem fiecare de rătăcirile şi regăsirile noastre. Da, să ne considerăm măreţi că avem daruri de la rătăciri şi de la regăsiri. Da, şi să vedem o viaţă cu toate ale sale. Căci da, este normal să avem şi rătăciri şi regăsiri. Căci da, încă suntem oameni 🙂 

Şi când vedem oameni pe care îi simţim măreţi să ştim că şi ei au rătăcirile şi regăsirile lor. Ei, şi dacă vrem să trăim părţi din regăsirile lor să ştim că vom parcurge drumul regăsirilor şi rătăcirilor noastre Acum na, poate că sunt şi alte drumuri. Pentru viaţa mea însă mi-e clar că nu-i rătăcire fără regăsire şi nici rătăcire sau regăsire permanantă.