Şinca Veche şi întâmplări care merg la suflet


Aseară am vorbit cu un prieten de-ale vieţii şi printre altele mi-a spus că din experienţe/călătorii oamenii ţin minte maximul şi sfârşitul. M-a pus pe gânduri. Şi pentru că atunci când Dumnezeu mă vede pe gânduri îmi mai trimite tot felul de confirmări a început spectacolul. Bun. Este trecut de miezul nopţii. Alt moment pentru spectacol nu puteam să găsim şi noi? Accept ce văd şi îmi aduc aminte că acum câteva zile o prietenă mi-a povestit că în treasure hunt a fost locul în care s-a simţit acceptată după multă vreme cu toate ale ei. I-au plăcut locurile  din România, dar dincolo de toate a iubit sentimentul de acceptare. Vin tot felul de amintiri către mine şi îmi dau seama pentru a mia oară că magia treasure hunt-ului trăieşte în oamenii şi trăirile pe care le construim împreună.

Sunt multe gânduri care se cuibăresc lângă mine. Îmi dau seama că poate nu fac suficient pentru ca treasure hunt-ul să ajungă la oameni. Îmi dau seama că uneori mi-e frică de magia mea şi de măreţia lucrurilor pornite din inima mea. Îmi dau seama că atunci când lucrez pentru treasure hunt zici că stau de mâna cu Dumnezeu. Îmi dau seama că în doi ani am trăit atât de multe amintiri intense că nu-mi ajunge o viaţă să le povestesc. Îmi dau seama că treasure hunt-ul m-a adus aproape, aproape de sufletul oamenilor. Am trăit împreună experienţe pe care poate singuri nu am fi avut curajul să le trăim. Multe gânduri şi toate de o puritate aparte. Iubesc sinceritatea faţă de mine. Un gând tot iese la suprafaţă. Este gândul ăla care îmi şopteşte că treasure hunt-ul atinge cu blândeţe vieţi de om.

Hai să nu ne mai lungim cu vorba. Aseară Daniel m-a făcut să îmi pun întrebări şi să găsesc răspunsuri. Şi ca orice discuţie care mişcă lucrurile, iată-mă astăzi de mână cu decizia de-a da mai departe întâmplări, trăiri, momente din treasure hunt care au atins cu blândeţe vieţi de om. Îmi promit să scriu mai des despre trăirile, locurile, emoţiile pe care le trăim în călătoriile noastre.

Pornim la drum. Habar n-am ce o să aducă noul drum, dar rămân curioasă. Astăzi vă povestesc despre trăirile de la Şinca Veche. Suntem în aprilie 2016 şi iată-ne în treasure hunt-ul din INIMA ŢĂRII- FĂGĂRAŞ. Comorile ne-au tot purtat din loc în loc şi iată-ne acum la Şinca Veche.

Se face linişte. Stăm în linişte în interiorul unui loc binecuvântat. Treasure hunt-ul dăruieşte esenţialul. Ştim că suntem în Templul Ursitoarelor şi suntem lăsaţi să descoperim singuri magia lui. Nici prin gând nu ne trece ce urmează. Se face linişte. Intrăm în biserica rupestră. Este o linişte care îmbrăţişează aici. Două altare care aduc linişte şi par să grăiască despre trăirile unui întreg popor. Smerenie pură şi dans. Lumina se joacă prin cele două încăperi. Mă bucur de timpul ăsta în care văd că avem timp să stăm în linişte.

Spaţiul de la Şinca Veche este îmbrăcat în mii de poveşti. Sunt de găsit toate pe internet şi le-am citit pe multe dintre ele cu sufletul deschis. Se spune că templul este construit de o civilizaţie măreaţă acum 7000 de ani şi ar fi ca o poartă către alte lumi. Se spune că dorinţele curate ale oamenilor ajung să se îndeplinească atunci când ei vin şi se roagă în linişte aici.  Am citit cu drag despre locul acesta, dar ceea ce rămâne acceptat de sufletul meu este ce am simţit de fiecare dată când am revenit aici. Da, locul acesta aduce linişte pentru mine. În treasure hunt era pentru a doua oară când ajungeam aici şi iată-mă cu aceeaşi trăire. O linişte profundă. O linişte care pur şi simplu mă îmbrăţişează. Mă uit la oameni şi simt că liniştea asta este simţită de noi toţi. Da, liniştea este palpabilă şi nu are legătură cu legenda ci cu realitatea. Ieşim din biserică şi iată că acum parcă începe bucuria şi mai şi. 

Tiberius ne spune „Hai să vă spun de ce v-am adunat aici”. Realitatea este darnică şi iată că începem să dansăm cu ea. Tiberius a creat un moment măreţ despre care ne amintim cu drag de foarte multe ori.

„Hai să vă spun de ce v-am adunat aici” grăit de Tiberius şi iată-ne într-un joc măreţ. Zici că am călătorit peste mări şi ţări şi iată-ne într-un cerc al oamenilor înţelepţi. Ei şi uite ca înţelepciunea asta vine din normalitate. Parcă ne-am întâlnit într-un timp sfânt la o margine de lume. Începe jocul căruia Tiberius i-a dat viaţa. Nu degeaba de atunci în telefonul meu este trecut „Tibi creatorul”. Rând pe rând ne prindem în joc.

Ca orice creator măreţ, Tiberius începe să grăiască primul. Da, păi dăruieşti din ce ai de fiecare dată. Grăieşte cu toată fiinţa lui şi pentru o secundă mă simt cel mai binecuvântat om de pe pământ. Sunt în faţa unor oameni care grăiesc real. Sunt în prezenţa unor oameni care au vreme să grăiască din tot sufletul despre ei şi despre trăirile lor pure. Avem timp să fim real. Avem timp să fim noi cu toate ale noastre. Pare că Tiberius a creat un spaţiu în care dorinţele noastre vin din alt univers şi în fapt nici nu sunt dorinţe ci pur şi simplu glasul vorbeşte cu multă claritate despre umanitatea din noi. 

Rând pe rând urcăm pe „scenă” şi cu cea mai mare puritate grăim. Grăim şi mai presus de toate NE GRĂIM. Ne grăim cu o voce pe care poate că nici nu credeam că o avem. Grăim pentru sufletul nostru. Grăim pentru copilul ăla din interiorul nostru care de mii de ori a fost oprit din visurile lui. Grăim pentru adolescenţă şi pentru toate visurile alea pentru care am fost consideraţi nebuni. Grăim pentru suflet de femeie. Grăim pentru iubiri pe care nu am îndrăznit să le ţinem de mână pentru că cei dragi din prea multă iubire ne tot spuneau că avem de construit o carieră şi că nu-i vremea de prostiile sufletului. Grăim pentru creaţia aia care se tot joacă în interioarele noastre. Grăim pentru fiecare lacrimă pe care am trăit-o când ne-am simţit respinşi. Grăim şi dăm glas. Suntem precum nişte copilaşi care s-au întâlnit la joacă şi au vreme să îşi vorbească despre lucrurile cu adevărat importante din viaţa lor. Vorbim cu responsabilitatea unor fiinţe care au verticalitatea să se audă.

Mă uit la momentul ăsta şi pentru o secundă mă simt un om iubit. Da, şi simt că nu sunt singura fiinţă iubită de prin zonă. Da, Dumnezeu ne iubeşte pentru că ne-a adus împreună într-o astfel de experienţă. Nu-i nimic exagerat. Nu-i nimic de faţadă. Nu-i nimic spus de dragul de-a părea super şmecheri în faţa celorlalţi. Îmi vine să plâng acum că îmi amintesc de puritatea acelui moment. I-am cerut lui Dumnezeu să ne aducă împreună prin treasure hunt, dar recunosc că Dumnezeu m-a surprins şi de data asta.  Doamne, în câte momente m-am simţit singură. Doamne, în câte momente îmi doream să existe cineva care să-mi asculte glasul cu adevărat şi să simt că nu sunt singură. Doamne, în câte momente m-am rugat ca oamenii să fie aduşi lângă oameni. Doamne, în câte momente mi-a fost frică. Doamne, în care momente m-au rănit cuvintele celor care mă iubeau. Doamne, cât de multă umanitate este în momentul ăsta în care pare că avem mai multă vreme.

S-a creat un spaţiu magic în care am avut vreme să ne grăim cu sinceritate. Şi nu ne-a fost tocmai uşor să ne grăim cu vocea aia caldă şi iubitoare. Da, nu ne-a fost uşor să îmbrăţişăm povestea aia pe care o merită sufletul nostru.

Am avut vreme să fim unii lângă ceilalţi cu simplitate. Da, uneori glasul are nevoie de o îmbrăţişare şi de o respiraţie. Respiră omul şi apoi îşi grăieşte cu un glas pe care abia dacă îl recunoaşte. Este glasul care îi permite. Este glasul care îi spune că este în stare. Este glasul care iubeşte şi care dă voie. Este glasul care dă viaţa unui vis pentru care pare că nu suntem nicicând pregătiţi, dar uite că momentul ăsta grăieşte prin necuvinte.

Suntem unii lângă ceilalţi şi aşa că prin minune glasurile noastre găsesc mii de puncte comune. Începe dansul omului ajuns lângă om:)

Şi cel mai măreţ lucru este că în dansul ăsta suntem împreună. Este un împreună în care oamenii au vreme să se asculte. Este un împreună în care oamenii au spaţiu să se considere normali căci au suferinţe şi dureri care poate ne stau aproape încă din copilărie de pe vremea în care ne chinuiam să ne scoatem în lume glasul şi ne tot loveam de „hai, revin-o cu picioarele pe pământ”. Este un împreună în care nu ne simţim singuri. Avem curaj să glăsuim despre noi şi cu blândeţe aflăm că şi cei din jurul nostru au trăit ceva asemănător şi că NU SUNTEM SINGURI şi nici nebuni. Este un împreună în care nu avem vreme să ne judecăm neputinţele ci avem vreme să vedem tot ce-i mai bun în cel de lângă noi chiar dacă poate abia îl cunoaştem.

Să vă spunem că a fost un cuplu care a stat în linişte pe o bancă din spatele nostru. La un moment dat s-au ridicat şi şi-au văzut de drumul lor. S-au oprit însă şi ne-au spus cu tot sufletul: „Sunteţi minunaţi”. 

Asta ne-a fost trăirea noastră de la Şinca Veche. O întâmplare care îmi grăieşte despre umanitatea trăită cu normalitate. Am mai trăit multe momente care ne-au adus împreună de atunci.  Este măreţ când vezi oamenii aduşi lângă oameni cu simplitate. Îmi este din ce în ce mai clar că viaţa ne cam surprinde când plecăm la drum cu inimă deschisă. La Şinca Veche, Tiberius ne-a creat spaţiu să ne aducem împreună. Şi nu a fost nimic planificat, nimic gândit înainte, nici-un joc spiritual sau vreo metodă de dezvoltare personală….doar viaţa cu ale ei realităţi darnice. 

După o vreme un călător mi-a scris şi mi-a zis că trăirea de atunci îi este etalon în multe momente ale vieţii lui. I-am spus şi lui Tiberius ca să ştie că darurile lui sunt măreţe. 

Recomand cu mare drag să mergeţi la Şinca Veche la Templul Ursitoarelor. Când pleci spre Braşov poţi să mai faci încă 45 de km şi să ajungi la Şinca Veche. Dacă te întorci din frumoasa ţară a Făgăraşului( aşa cum am făcut şi noi) Şinca Veche este la 22 de km de Făgăraş, iar drumul de acces către Şinca Veche o să fie tare darnic în peisaje. Găsiţi aici şi un izvor şi o apă bună lăsată de daci parcă…aşa, ca să ne bucurăm şi noi şi să gustăm din bucuriile simple ale acelor vremuri.

Urcând pe scările acestea poţi ajunge până la mănăstirea Sfântului Nectarie. Noi în treasure hunt nu am mai urcat prin pădure spre mănăstire, dar cu o ocazie viitoare simt că vom merge şi acolo. Acum câţiva ani am fost şi la mănăstire, iar drumul este minunat. O pădure vie parcă. Mulţi trovanti care parcă îţi tot grăiesc că-i vremea ta să te linişteşti.

Aici avem fotografii din întreaga noastră călătorie. De ţi-a plăcut, trimite povestea mai departe şi cine ştie….poate aduni câţiva oameni dragi ţie şi într-un weekend faci un drum până la Şinca Veche. Drum lin şi viaţa cu întâmplări care să-ţi meargă la suflet. Te invit şi pe tine cu drag în treasure hunt când simţi că este potrivit. 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s