Duminica, bunica grăitoare şi preotul sincer


creaţie foto: Andrei Gherasim

Duminică. Alexandra mai matinală că nicicând. A adormit draga de ea cu dor să se trezească. Sunt singură în bucătărie şi scriu un mail către o femeie care îşi doreşte să vină în treasure hunt. Mă bucur căci îmi dau timp. Este timpul meu în care scriu fiecărui om în parte. Este timpul în care scriu cu toată inima şi simt binecuvântarea simplă. Tot mai des simt că micile detalii fac diferenţa în viaţa mea şi mă păstrează în viaţă.

Bun. Stai că am pornit cu alt gând de povestit. După ce scriu mail-ul, mănânc ceva şi plec spre biserică. Am dat de o biserică unde mă simt liniştită şi netrasă de mânecă de doamne binevoitoare care vor să mă înveţe tradiţiile din biserică. Sunt lăsată în pacea mea. Nu simt priviri judecătoare asupra mea. Pentru prima oară am găsit o biserică în care văd foarte multă bunătate.

Ajung mai devreme ca de obicei şi apuc să mă aşez pe un scaun. Începe să se cânte. Închid ochii şi simt o linişte de care îmi era tare dor. Oamenii ăştia cântă dumnezeieşte. Ce or avea în vocile lor, de îmi vine să plâng instant? Ei, hai că nu-i vreme acum de întrebări mici. Respir şi ascult. Zici că sunt voci care iau de mână suflete. Cu sufletul luat de mână ascult mai departe slujba.

Ei, las dansul ăsta să se întâmple şi apoi revin la realităţi actuale. La 12 plec către nişte prieteni. Nu am telefon la mine şi iubesc să ajung la timp. Asta este unul dintre modurile în care dăruiesc respect pentru mine şi pentru ei. Bun. Văd un ceas la mâna unui domn. Mă chinui să văd cât este. Nu-mi iese şi merg pe calea mai simplă. O întreb pe doamna de lângă mine cât este oră. Îmi zâmbeşte tare frumos şi îmi spune că este 10.35. Ohooo. Mai am vreme 🙂

– Părul tău este făcut sau este natural?
– Natural este. ( şi îi zâmbesc doamnei drăguţe)
Se uită la mine cu blândeţe şi îmi spune cu toată inima ei:
– Eşti o scumpă.
– Vă mulţumesc mult.

Parcă ne zâmbesc inimile. Inima mea zâmbeşte căci a putut să audă şi a dânsei că a putut să grăiască. Mare lucru să vezi două inimi care zâmbesc una lângă cealaltă. Continuăm să ascultăm slujba cu inimile zâmbitoare.

Este pentru prima oară când aud un preot că recunoste că încă nu a găsit răspuns întreg pentru o credinţă adevărată( aşa cum este ea descrisă în pildele din Biblie). Vorbeşte despre credinţa celor doi orbi vindecaţi de Hristos şi recunoaşte că el încă nu are răspunsuri clare în ceea ce priveşte o credinţă adevărată. Ne povesteşte cu durere că a pierdut mulţi oameni din cauza bolilor. Îi cunoşteam foarte bine, îmi erau prieteni mulţi dintre ei, erau credincioşi, dar oare ce le lipsea să fie în viaţă? Preotul ne spune că poate singurele indicii pe care le are spre o credinţă adevărată sunt cele în care omul face ce poate el mai bine să trăiască cu o minte adunată spre bine. Da, cu o minte adunată spre bine şi cu o inimă adunată spre bine.

A vorbit  mai apoi despre trendurile actuale.  Despre oamenii care caută vindecarea trupurilor lor în mii de locuri. Despre căutarea asta, uneori disperată, către vindecare. Da, căci uneori vrem vindecare rapidă şi ne pierdem în tot felul de lumi amăgitoare. Vorbeşte despre vindecări care ne îndepărtează mai mult decât să ne apropie. Nu spune el ce vindecare este bună şi ce vindecare este mai puţin bună. Spune să stăm cu inimă deschisă, să trecem prin filtrul nostru şi să decidem dacă un lucru ne îndepărtează sau ne apropie de realitate, de dumnezeire, de noi. Spune că sunt şi suflete care au voie să plece cu ale lor corpuri nevindecate, dar care pot pleacă mult mai împăcate decât cele care au corpurile aparent vindecate şi sufletele îndepărtate.

Ei, tare drag mi-a fost preotul ăsta. Nu a vorbit o secundă despre Dumnezeul acela care pedepseşte şi care ne chinuie din cauza păcatelor noastre.  Nu a rostit versete din Biblie şi nici nu s-a ascuns după cuvinte îmbrăcate frumos. Mare lucru să auzi un preot recunoscând că el încă mai caută să afle cum poate omul să descopere credinţa adevărată. Mi-a fost drag căci a fost cam primul preot pe care l-am auzit cu un astfel de discurs. Mi-e drag ca din fiecare loc să-mi iau ce este cel mai potrivit pentru mine. Nu sunt obligată să fiu de acord cu tot şi nici nu sunt obligată să exclud un lucru doar pentru că nu sunt de acord cu tot. Da, sunt lucruri grăite în biserică pe care nu le pot integra şi simt că bine fac. Îmi iau din fiecare loc ce este benefic pentru fiinţa mea.

Duminică am plecat de la biserică liniştită şi cu două gânduri clare. Măreţ să trăiesc cu mintea adunată spre bine şi cu inima adunată spre bine. Şi măreţ este că mă tot întreb de atunci cum pot eu să mişc lucrurile în realitatea mea ca să îmi adun minte şi să trăiesc cu inima adunată spre bine. În plus, preotul mi-a dăruit sentimentul că merităm să ne punem mereu întrebarea dacă un lucru ne apropie sau mai mult ne îndepărtează de realitate,  de dumnezeire, de noi.

Ei, şi ca aceste ore să rămână şi mai memorabile pentru sufletul meu, primesc un alt dar. Doamna pe care mai devreme am întrebat-o oră, se apropie de mine şi îmi întinde o bucată de pâine. Mă întreabă dacă o vreau… ceea ce îmi pare şi mai şi. O primesc cu bucurie şi îi mulţumesc. Începem să stăm de vorbă.

– Să ştii că eşti un copil tare dulce. Care ţi-e numele?
– Alexandra.
– Câţi ani ai?
– 28 de ani.
– Doamne, eu credeam că ai 18 ani. Eşti un copil tare dulce şi frumos. Să te bucuri de sănătatea pe care o ai şi pas cu pas o să prinzi putere să le însufleţeşti pe toate. Să ştii că eşti o scumpă.

O ascult cu toată inima. Îi mulţumesc din inimă pentru ce îmi spune şi pentru că altceva nu sunt în stare să fac, o îmbrăţişez. Doamne, ce îmbrăţişare. M-am simţit ca în braţele bunicii. O aşa iubire nu am mai simţit de multă vreme şi uite cât de blând îmi dăruia aceasta bunică. Îmbrăţişez o femeie pe care abia ce o cunosc şi îmi pare atât de normal. Îi simt bucuria. Mi-e drag momentul ăsta şi îi mulţumesc din inimă. Mă aude. Da, bunica aceasta mă aude.

Oare ştie bunica aceasta cât de multe dureri are sufleţelul meu de multe ori? Oare ştie că uneori mă doare atât de mult şi că mă simt fără putere să însufleţesc lucrurile din jurul meu? Ştie dânsa cât de multă nevoie avea sufletul meu de cuvintele dânsei, de umanitatea asta din cuvinte? Oare ştie că eu aşa visez să întâlnesc oamenii? Cu simplitate şi cu vreme să grăim şi să auzim real. Oare ştie dânsa cât de mult bine au sădit cuvintele ei? 

Nici nu trece bine îmbrăţişarea că îmi aduc aminte de tăticul care îşi ţinea cu iubire copilul în braţe. Doamne, câtă iubirea avea bărbatul acela şi cât de liniştită stătea cea mică în braţele lui. Era o iubire pământească. Era o iubire atât de pură că te simţeam binecuvântat doar să îi priveşti.

Bun. Ies din biserică şi aproape că plutesc. Zici că am fost binecuvântată să văd, să simt şi să aud iubirea pământească. Mulţumesc şi plec mai departe cu gândul că tare frumoasă este realitatea asta în care ne vedem unii pe ceilalţi. Multe mai am de zis despre orele acelea din biserică. Mulţumesc din inimă şi îţi doresc să descoperi cum este să trăieşti cu inima adunată spre bine şi cu mintea adunată spre bine. Ei, şi de ai nevoie de vindecare să le treci prin tine şi să vezi ce te îndepărtează şi ce te apropie de tine, de realitate, de dumnezeire.

2 răspunsuri la „Duminica, bunica grăitoare şi preotul sincer

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s