Cum să-mi fac față mie?


Este liniște și din liniștea asta se tot aude un glas. Da, este glasul ăla care uneori este prea blând, iar alteori prea nerăbdător. Ei, când tăce prea mult, când vorbește prea des. Încep să râd și vin tot felul de imagini în gândul meu. De unde veniți voi dragele mele și încotro mergem împreună? Tac și le aud din ce în ce mai clar. Ma văd. Nu am răbdare. Tac și mi-e ciudă când văd cum răbdarea asta se scurge printre degetele mele. Tac și mă văd. Mă văd din ce în ce mai clar. Tac și mă văd din ce în ce mai aproape. Mai am puțin. Iacă am ajuns în față mea. Da, sunt față în față și de aici nu am unde să mai tot merg. Stăm față în față. Se pare că amândurora ne-a fost atât de dor una de cealaltă. Cine suntem? Ce vrem una de la cealaltă? Cu ce ne putem ajută?

Suntem una în față celeilalte și încep cuvintele să tot apăra. Ei, avem înainte de asta o oră de amuțire. Acum nu știu dacă ție ți-e cunoscută amuțirea asta, dar eu am tot văzut-o din când în când. Apăi nu vine mereu. Sunt zile în care parcă și uit cum se simte amuțirea. Sunt zile în care uităm una de alta și pare că abia dacă ne cunoaștem. Sunt zile când mă gândesc la vremea asta de amuțire ca la o binecuvântare care aduce răscolire, dar și lucruri numai bune pentru suflet. Sunt zile în care lucrurile îmi sunt clare și line și parcă uit ca a existat amuțirea. Sunt zile în care nu știu de unde să mă iau și către ce să mă duc. Cred uneori că amuțirea asta este că un autobuz care mă lasă să stau câteva ore într-o stație. Amuțesc și eu și el și ne oprim pentru câteva ore din călătorie. În amuțirea asta este liniște și loc. Este loc ca lucrurile să vina, să plece și să stea. Este loc ca sufletul meu să se lămurească în ce autobuz este potrivit să urce în continuare. În față stației stau mii de autobuze gata de pornire. Pe lângă unele autobuze am tot trecut și ne-a fost greu să ne acceptăm drumul. Unele autobuze ne-au făcut bine o perioadă, dar apoi am văzut că se ne tot învârtim în cerc fără să ajungem mai departe. Sunt autobuze care par că vor să pornească alături de noi la drum, dar de îndată ce sunt alese, refuză să se miște. Sunt autobuze în care am tot mers zile la rând pentru simplul fapt că mă duceau spre locurile acelea în care sufletul meu avea loc să respire. Unele autobuze sunt pline ochi, altele goale  pușcă. Da, în autobuzele astea nu se înghesuie multă lume. Sunt autobuzele alea care merg către necunoscut. Da, merg către locurile alea pe care le simt potrivite pentru mine, dar despre care nu aș putea să povestesc exact unde sunt și cum arată. Unele autobuze sunt atât de viu colorate că aproape de necrezut este că spațiul lor interior este atât de gri. Sunt autobuze în care îți întâlnești prietenii. Da, se întâmplă adesea că oamenii să plece la drum împreună. Da, uneori sunt uniți de bucurii comune, alteori de suferințe al căror drum vor să îl caute împreună. Apăi multe autobuze se află în calea mea. Decizii. Decizii. Decizii. Amuțirea asta îmi dă vreme să tac și să văd ce autobuz iau mai departe. 

Sunt de ceva timp față în față cu mine. Râd, plâng, cânt, dansez, mi-e bine și uneori nu prea bine. Sunt în față mea. Acum din ce în ce mai des apare un glas care mă tot întreabă:”Cum să îmi fac mie față?” Mă uit la lucrurile cărora le-am făcut față și încep să prind curaj să stau din ce în ce mai aproape de mine.

Da, uite că atunci când am avut un examen am făcut față cu bine. Da, păi mi-a fost ușor să trec de examene. Știam ce am de învățat. Știam uneori chiar și posibilele subiecte. Știam când urmează să am examenul. Știam cât durează dragul de el. Știam ce știu și ce mai am de învățat. Da, tare ușor îmi era să fac față unui examen. Tare drag îmi era de mine atunci când eram chemată să fac față unui examen. Așa, că din minune, ieșea la iveală fetiță silitoare, ambițioasă și tare conștiincioasă. Fetiță asta dădea totul deoparte și își intră în rol indiferent de vârstă mea. Da, fetiță asta silitoare, ambițioasă și tare conștiincioasă am întâlnit-o în școală generală, în liceu. la bac, la înscrierea de la facultate, în facultate și de fiecare data când a avut ocazia să-mi săra în ajutor. Fetiță asta uneori s-a și revoltat. A văzut că sunt zile în care poate să lase lucrurile și pe ultima sută de metri. Da, și revoltă ei a incept. Fetiță silitoare a avut zile de revoltă. Adora uneori să se pună în sitiatii de criză. Cred că se plictisea de multe ori își dorea și ea ceva palpitant. Găsea palpitantul după cum avea putere. Da, îmi este clar că a făcut de fiecare dată față examenelor. Apăi examenelor le-am făcut față , dar „Cum îmi fac mie față ?”

Da, uite atunci când am avut de muncit din greu am făcut față cu bine. Aveam zile în care mă treazeam la 4, la 6 eram la muncă și apoi mergeam la master. Alergam de colo colo, adormeam în metrou, mâncăm pe fugă și mă obișnuisem să zic că „Sunt bine. Mă descurc”. Eu îmi știam viață și a fost alegerea mea să nu știe nici vântul și nici pământul de mine. M-am obișnuit ușor cu muncă din greu, iar acum mă conving cu greu că muncă poate să fie și ușoară și dincolo de muncă asta pentru supraviețuire. Da, dincolo de „Trebuie să muncești din greu că să ajungi și tu undeva”. Da, muncă asta din greu m-a ridicat, dar m-a și adâncit de multe ori. Obișnuită cu muncă din greu, îmi este greu uneori să-mi văd valoarea. Când mi-e ușor să fac ceva, când fac lucrurile natural, parcă fix atunci mi-e greu să le dau valoare. Păi na, mă văd și mă iau cum pot și pas cu pas. Clar este că de fiecare data am făcut față muncii din greu, dar „Cum îmi fac mie față?”.

Da, uite că atunci când am avut de iubit am făcut față cu bine. Am iubit dintotdeauna. Ei, și modalitatea asta de iubire a fost tare plimbătoare. Uneori iubeam când mică fiind nu mâncam o bucată de ciocolată până când nu împărțeam tuturor din casă. Mică fiind îmi amintesc câtă iubire trăiam când dăruiam din ceea ce primeam. Așa eram eu fericită și asta era modul prin care spuneam celorlalți că îi iubesc. Am crescut și m-am îndrăgostit. Aici darurile erau și mai și, iar iubirea se ducea la etajul următor. Mă descopeream ca femeie și vedeam cât de magică este iubirea asta dăruită și primită. Am iubit din toată inimă mea. De fiecare data am grăit atunci când am iubit. Da, am crescut și mai departe și iubirea a venit în forme atât de simple. Iubesc de multe ori când îmbrățișez. Iubesc când ascult un om  si din vreme în vreme îi spun în gând că-l iubesc și că pas cu pas o să găsească drumul ăla potrivit pentru el. Iubesc când privesc. Da, am descoperit iubirea asta și face minune. Da, m-am obișnuit să văd binele din oameni și văd cum binele asta crește. De ceva vreme, m-am decis să le și spun despre binele asta pe care îl văd. Ei, și iubirea este la ea acasă. Am mai descoperit o formă de iubire tare dragă. Este cea în care las omul să fie cine simte el nevoia să fie. Da, și oamenii înfloresc când sunt lăsați în pacea lor. Da, mi-e clar că iubirea tot apare în calea mea și îi tot găsesc drum să-i fac față, dar „Cum îmi fac față mie?”

Sunt de ceva vreme față în față cu mine. Oricât de multe povești încep să-mi spun, iată că tot revine întrebarea: „Cum îmi fac față mie?”.

Când nu cum îmi fac față mie, cer inspirație. Da, sunt mii de momente în care nu știu în care autobuz este potrivit să urc. Da, trăiesc momentele alea de amuțire, când pare că totul este în față mea, iar eu nu sunt în stare să mă ridic să merg către ele. Da, sunt momente în care nu știu cum să îmi fac față mie. Da, sunt momente în care neștiind cum să îmi fac față, îmi stau în față. Și îmi fac rău cu mii de gânduri.  Mă blochez. Pun presiune nebune. Pare m-am obișnuit să caut soluții, dar nu întotdeauna am răbdare să le găsesc. Ei, și vine un moment în care mă luminez și îmi aduc aminte că atunci când nu îmi fac față, pot să cer inspirație

 Da, când nu cum îmi fac față, cer inspirație. Am o colaborare la care țin foarte mult. Cândva am prins drag de vorbit cu Dumnezeu. Mi-e clar că sunt mii de momente în care nu știu în ce autobuz este potrivit sa merg. Sunt mii de momente în care drept vorbind îmi vine să îmi iau câmpii, doar că nu stiu cum se face că mai de fiecare dată dau de vreo campie 🙂

Este normal să trăim momente în care simțim că parcă ne amuțește viață. Și da, uneori pentru mine este debusolant. Mă surprind uneori că-mi zic „Păi nu ne-am decis deja ce vrem să facem cu viață noastră? Acum ce-i cu nedumerirea asta? De unde vine și de ce pare că ne prindem în mii de povești?” Mă simt ținută pe loc uneori de mine. Da, parcă mă văd și nu pot să-mi fac față.  Si dacă nu pot să-mi fac față, pare să fie la îndemână să mă țin pe loc. Mă uit la mine și nu simt că am puterea să-mi fac față singură. Mă așez și scriu și asta dintotdeauna mă adună. Da, scrisul mă adună. Am un obicei de câțiva ani care mă mobilizează să mă mișc și parcă deschide drum către ce este mai potrivit pentru mine. Parcă mă mobilizează să mă mișc, să renunț la a mă ține pe loc 🙂 Mă așez și scriu. Scriu despre realitate și despre lucrurile pe care merit să le trăiesc. Încep să scriu mereu despre realitate. Mă adun și gândurile devin din ce în ce mai clare. Scrisul mă ajută să-mi văd realitatea. Și rând după rând pare că mă aduc tot mai față în față cu mine. Scriu și iar scriu și inimă se limpezește. Scriu și iar scriu și mintea se limpezește. Apoi după ce am stat la vorba cu realitatea mă așez să scriu ce merit să trăiesc și cum pot să aduc lucrurile astea în realitate. Ei, de fiecare dată mă mobilizez așa. Și da, inspirația colaborează foarte bine cu scrisul asta.

Apăi glasul meu astăzi a vrut să spună că uneori este normal să nu știm către ce să ne îndreptăm. Da, este normal să ne simțim uneori debusolați. Da, este normal să nu știm de fiecare dată în ce autobuz este potrivit să ne urcăm. Da, este normal să ne urcăm în autobuzul greșit și la un moment dat să simțim că-i vreme de coborât. Și da, parcă-i gust amar, acum că lucrurile trebuiesc luate de la început…dar ce să-i faci…asta-i viață. Da, este normal să cerem ajutorul atunci când avem nevoie de el. Și da, Dumnezeu poate să fie un ghid tare bun. Da, uneori avem voie să ne simțim răniți de cuvintele celor care vor să ne ajute prea mult în momentele noastre de căutare. Da, este normal să ne mișcăm, să stăm pe loc, să fim triști, veseli. Da, este normal să fim normali 🙂

Și da, pare să fie normal să mă întreb mai desc cum pot să-mi fac față mie….

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s