Fă rai şi din ce n-ai!


Am totul pregătit. Sunt până când şi eu super pregătită să încep un nou proiect drag sufletului meu. Pictez poveşti care sper să dea aripi unor copii. Ceva din interioarele mele îmi mulţumeşte că mi-am oferit timp să lucrez pentru aşa măreţie. Ieri a fost o zi începută foarte de dimineaţă. Parcă mă gâdila creaţia pe interior. Apăi nu ştiu la alţii cum este( vorbă lui Creangă), dar eu am de multe ori dor de creaţie. Dorul ăsta mă mobilizează să mă apuc de lucru chiar şi atunci când pare că este vremea pentru somn. Dorul ăsta parcă gâdilă interioarele cu un soi de bucurie despre care mi-e tare greu să vorbesc. Pot doar să-ţi doresc din inimă să trăieşti şi tu soiul ăsta de bucurie dăruită de creaţie.

Linişte. Mă aşez să pictez. Am de câteva zile imaginile pregătite şi mă aşez să pictez. Micul Prinţ vrea astăzi să-şi spună povestea. Vrea să le vorbească celor mici în graiul lui simplu şi măreţ. Se face linişte. Este o linişte pe care o aud de fiecare dată când mă aşez să pictez pentru un scop care îmi bucură interioarele. Mă simt binecuvântată pentru tot şi toate. În câteva minute masa de lucru este plină de culori care mai de care mai strălucitoare. Ei, dar ce să vezi? Pensula mea cea subţire este de negăsit? Unde este ea oare? Ah! Ce dragă îmi era şi ce poveste măreaţă a avut. A venit pe lume în nişte zile în care sufletul meu nu putea să mai trăiască jumătăţi de măsură şi pas cu pas îşi asuma să aibă curaj să grăiască complet şi măreţ. Da, pensula asta m-a ajutat să încep un drum în care mi-am vorbit clar despre mine, despre lucrurile dragi mie şi mi-am permis să le dăruiesc în lume. Cu ajutorul ei a făcut primii paşi Cartea Vie. Doamne ce univers s-a deschis şi câte binecuvântări am trăit lângă pensula asta.

Mă uit la mine. Iată-mă cu toate culorile pe masă. Iată-mă super pregătită să pictez pentru nişte copii măreţi. Sunt fără pensula subţire de la începuturile mele. Tac şi nici nu insist să o caut. Aoleu, dar ce s-a întâmplat cu Alexandra aia care intra într-un soi de panică atunci când nu-i ieşeau lucrurile? Mă uit la mine şi văd linişte. Apăi aproape că nici mie nu-mi vine să cred ce văd şi simt. Cine a umblat iar la interioarele Alexandrei? Cum de nu intră ea în panică şi nu-şi spune povestea aia cu ” Of! Acum când eram în energia potrivit, uite ce se întâmplă cu mine :(” Mă văd liniştită. În liniştea asta se aude un gând clar. Habar n-am de unde vine, dar mi-e clar că cine l-a trimis a ştiut şi de ce 🙂

Zici că a început Doris să cânte în gândurile mele. Da, Doris mi-e o bună prietenă care prin muzică aduce daruri măreţe pe pământ. Acum ziceai că-mi cânta cineva în gând şi primul gând vine spre Doris. În liniştea asta de dinainte de creaţie aud ” Fă rai din ce n-ai!” , ” Fă rai din ce n-ai!” .” Fă rai din ce n-ai!”. Când aud un gând aşa clar, mă întreb de unde să încep. Zăresc o pensulă mare. Îmi amintesc că am cumpărat-o de curând. Am curaj să fac răi din ce n-am? Da. Merit să fac rai şi din ce n-am. Şi iaca aşa, uite cum încep să tai din pensula cea mare. Tăiam firele din pensula cea mare şi rând pe rând tot îmi cântau gândurile. „Fă rai din ce n-ai”, ” Fă rai din ce n-ai” ,” Fă rai din ce n-ai”. Alte gânduri îmi cântau un soi de cântec despre curajul de-a nu mă lăsa captivă în gândurile alea care creionează o suferinţă pe care o hrănesc adesea. Da, este suferinţa aia la început mică. Da, mică, mică, mică pe care aleg să o hrănesc. Am trăit şi zile în care gândurile astea cu suferinţe hrănite tot creşteau şi deveneau din ce în ce mai puternice în timp ce eu stătea parcă fără vreo putere în faţa lor. Le hrăneam căci parcă în subconştient îmi plăcea să-mi fac rău. Da, parcă îmi plăcea să mă văd cum eşuez şi cum îmi pun singură beţe în roate. Of, şi cât puteam draga de mine să sufăr de la nişte lucruri mărunte pe care le tot hrăneam până când deveneau parcă mult mai mari decât mine. Şi nu zic nici că asta-i rău. Nu, nici pe departe. Toate au rostul lor. Un lucru simt că vine pe pământ doar dacă are un rost. Altfel, îşi vede de drumul lui. Mi-e din ce în ce mai clar că toate au rostul lor şi că nu există reguli care să se muleze pe toate situaţiile din viaţa mea. Viaţa mea nu-i un proiect de programare cu if, then şi else. Viaţa mea are mult mai multe căi şi cred că fiecare moment vină cu rostul lui. De data asta însă m-am văzut în acţiune. Da, fără să mă pierd în gânduri autodistructive şi „plângăcioase de milă”. Îmi tot auzeam gândurile alea care îmi spuneau ” Fă răi din ce n-ai!” şi asta mă apucasem să fac şi în realitate. Măreţ şi fără de cuvinte. Mă uitam la mine şi parcă eram copilul din copilărie care îşi meşterea cât era ziua de lungă rochiţele pentru păpuşi. Uite că am crescut mare şi acum rochiţele pentru păpuşi s-au transformat. Mă uit la mine şi mi-e dragă fiinţa asta pe care o zăresc.

În mai puţin de 7 minute aveam în faţa mea cea mai potrivită pensula pentru povestea pe care urma să o meşteresc. Şi am început să pictez. Şi am pictat cu gândul ăsta „Fă rai şi din ce n-ai!”. Mi-am amintit o întâmplare faina. Eram în călătorie cu Raluca. Meşteream împreună o surpriză. Eu mă mişcăm ca un titirez prin cameră şi tot găseam soluţii. Era genial cât de simplu şi frumos se legau lucrurile şi cum pas cu pas surpriza noastră prindea forma potrivită. Habar n-am de unde veneau ideile. Draga de Ralu mă privea cu super mult drag. Mă simţeam super susţinută. Eu tot meşteream de zor şi pas cu pas surpriză ne-a ieşit. Aveam în faţa noastră un super panou cu baloane care în interiorul lor aveau apă colorată. Raluca m-a privit. Doamne, zici că a fost astăzi întâmplarea…atât de clară îmi este. Mi-a zis cu vorbele ei că iubeşte cum „fac eu rai din ce am”. Amintirea acelui moment în care Ralu mi-a vorbit zici că m-a trezit. Parcă nici nu ştiam despre mine că iubesc să fac rai din ce am. Glasul ei m-a lămurit. Glasul ei mi-a dăruit certitudinea că iubesc să fac rai din ce am. Ei, iată că povestea asta se completează tare frumos cu cea de ieri. Da, cu povestea asta în care am descoperit că pot să fac rai şi cu gândul ăsta : „Fă rai şi din ce n-ai!”.

Am terminat pictura pe la 23:00 şi nu pot să pun în cuvinte cât de bine mi-a fost să stau în linişte lângă pictura asta. Micul Prinţ mi-a dăruit un nou gând: ” Fă rai şi din ce n-ai!”. Mă tot gândesc la câtă presiune pun uneori pe mine din cauza lucrurilor pe care nu le am. Cât de mult mă lupt să le obţin şi cât de mult mă pierd pe mine în lupta asta. Ei, şi nici de data asta nu zic că-i ceva rău aici. Toate au rostul lor, doar că recunosc că uneori obosesc să-mi tot pun beţe în roate. Înţeleg că uneori calea asta este mai uşoară, dar iată că descopăr că există alte şi alte universuri.

„Fă rai şi din ce n-ai!” îmi grăieşte mie despre o lume în care îmi permit să văd lucrurile pe care nu le am ca pe nişte aliaţi care din moment în moment se hotărăsc să-mi fie alături. Tot ce am eu nevoie să fac este să mă mişc. Da, să mă mişc cu ce am şi pas cu pas să fac rai şi din ce n-am. Mă înţeleg şi accept că sunt momente în care pur şi simplu mă blochez şi de frică parcă să-mi fie bine, îmi pun cu măiestrie beţe în roate. Mă înţeleg şi simt că toate au rostul lor. Simt însă acum pe pielea mea şi cât de minunat este să mă mişc cu ce am şi pas cu pas să fac rai şi din ce n-am. Acum pare că fiinţa mea are la îndemână două poveşti din care poate să aleagă. Sunt sigură că de fiecare dată va alege potrivit. Şi da, nu-i un drum mai măreţ decât altul. Da, fiecare are rostul lui. Eu mă bucur căci mi-am oferit răgaz să-mi spun şi povestea asta în care renunţ să-mi pun în inima gânduri autodistructive şi „plângăcioase de milă” ci pur şi simplu „fac rai şi din ce n-am”

„Fă rai şi din ce n-ai!” îmi grăieşte despre o lume în care nu văd balauri înfricoşători dincolo de ce am. Da, am deja unele lucruri şi de mii de ori privesc cu frică dincolo de lucrurile pe care le am deja. Este tare frumos şi dincolo. Da, tare frumos şi luminos este şi în lumea lucrurilor pe care nu le am. Să privesc cu bucurie lumea asta a lucrurilor pe care nu le am încă îmi face mult bine. Vine acum în gând tendinţa omului de-a îşi spune adesea că oricum nu are nevoie de lucrurile alea pe care nu le are. Da, de câte ori am auzit povestea aia cu ” Am suficienţi bani. Nu îmi trebuie mai mulţi. Oricum oamenii bogaţi sunt nefericiţi”. Of, cât rai este dincolo de lucrurile pe care pentru moment nu le avem, dar către care ne deschidem cu bucurie. Da, fără să judecăm ceea ce nu avem. Am simţit pe pielea mea că abia când am ceea ce nu aveam pot înţelege cu adevărat cum mă simt având acel lucru străin până nu demult. Altfel sunt presupuneri. Viaţa-i tare jucăuşă şi imaginaţia mea sare de multe ori în ajutor. Uneori îmi meştereşte de frică povesti nu tocmai bune despre ceea ce nu am. Da, pare că îmi găsesc motive să nu mă mişc către lucrurile pe care nu le am. Ah, şi îmi fac uneori ditamai lista de motive pentru a nu mă mişca. Ajung uneori să pun nemişcarea mea în spinarea lui ” Este cel mai potrivit aşa”. Linia între realitate şi povestea asta imaginată de mine este tare fină. Reuşesc uneori să mă păcălesc foarte uşor. Da, uite că dincolo de toate, pas cu pas învăţ că lucrurile ştiute cu adevărat sunt cele pe care le trăiesc cu adevărat. Umblă în popor multe credinţe limitative. Da, sunt credinţele astea pe care omul parcă le-a dat aer din frica de-a nu avea un rai din ce nu are. Pare să fie mult mai uşor să ne retragem şi să zicem „banii sunt ochiul dracului şi cei bogaţi nu sunt fericiţi„. Eu cred cu toată fiinţa mea că atunci când merg într-un univers nou, merg cu tot ce sunt eu acum. Şi da, dacă pot să fiu un om măreţ în raiul lucrurilor pe care le am, atunci când păşesc în raiul lucrurilor pe care încă nu ştiu cum este să le am…tot acelaşi om măreţ rămân. Mi-e clar că merg cu tot ce am în orice mediu nou în care păşesc. Foarte clar îmi grăiesc interioarele mele să ne deschidem către noi şi noi universuri. Peste tot mergem cu tot ce suntem noi şi atât timp cât suntem măreţi într-o cameră din casă este clar că dacă ne mutăm într-o altă cameră tot noi cei măreţi suntem. Nu cred că atunci când trecem din bucătărie în dormitor suntem diferiţi. Tot noi suntem cu toate ale noastre.

Fă rai din ce n-ai!” îmi grăieşte şi despre a deschide bine urechile şi inima pentru a înţelege cu adevărat realitatea. O ureche deschisă ne permite să auzim mai clar. O ureche deschisă invită şi inima să se deschidă. O inimă deschisă face ca realitatea să fie auzită cu multă claritate şi sinceritate. Şi iaca aşa avem toate şansele să înţelegem ce se petrece cu fiinţa noastră. Da, să înţelegem nu doar să pricepem. Este ca şi când „Fă rai din ce n-ai” ne permite să ajungem în interioarele noastre şi acolo pas cu pas să găsim părţile alea de inimă care s-au pietrificat. Da, şi pas cu pas piatra aia să o transformăm în pământ. Ei, dar asta-i treabă care poate nu se întâmplă cu una cu două. Suntem chemaţi la răbdare, iar darurile vin zi de zi, clipa de clipă şi în cele mai mărunte întâmplări.

Ei, şi dacă ai ajuns chiar până aici, iaca aşa am un dar pentru tine. Iată călătoria pas cu pas a Micului Prinţ care aseară s-a decis să vină pe lume. Plecăm curând spre nişte copii şi sperăm să le aducem tot ce le este lor mai potrivit. Micul Prinţ aseară a fost tare darnic cu mine. Îi mulţumesc şi îţi las şi ţie vorbă lui: ” Fă rai şi din ce n-ai!”.

şi pensula mare care a devenit mică

Inspiraţie imagine: https://ro.pinterest.com/pin/59039445089794769/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s