Bunica Maria de la căminul de bătrâni


Se face liniște. Duminica la mine în viață este liniște. Este o liniște în față căreia mă înclin. Este primul an în care o trăiesc. Este primul an în care nici nu mi-am propus să o trăiesc și iată că este mai aproape de mine decât îmi puteam imagina vreodată. Este o liniște pe care dacă o întâlneam acum câțiva ani mă chinuiam să o modific.

Trei duminici dintr-o lună le petrec lângă bătrânii de la un azil. Este o experiență nouă pe care mi-am dorit-o, dar despre care nu am avut habar. Da, imaginația și realitatea sunt surori, dar uneori nu prea au lucruri în comun. Visătoarea de mine a pășit în cămin cu respect, dar cu dor să-i fac fericiți pe cei bătrâni. Ah, ce misiune mare pentru mine și ce lingușeală pentru ego-ul meu. Da, doar că ăsta-i loc în care ego-ul rămâne cu gură căscată. Să nu-mi spui că nu ai mai văzut vreodată vreun ego care stă cu gură căscata….Da, nici eu până de curând, dar și când l-am văzut…îmi venea să-l iau în brațe de fericire. Doar că stătea prea calm că să-l deranjez eu 🙂

Zilele în care merg la azilul de bătrâni mă aduc cu picioarele pe pământ. Da, de pe pământ simț în perioadă asta că zborul este cel mai înalt. Da, sunt oameni care au regrete mărețe. Da, sunt oameni care au dureri crunte pe care nu-l salvează nici-o spiritualitate sau vreo dezvoltare personală. Da, sunt bunici cărora le este un dor nebun de cei dragi care au murit. Sunt mame care au 80 de ani și și-au îngropat copiii. Sunt bărbați care numai când șoptesc „Soția mea” au ochii plini de lacrimi și încep să ofteze. Da, sunt bunicuțe cărora le povestești ceva acum și peste cinci minute nu își mai aduc aminte ce le-ai povestit. Da, sunt oameni cărora le tremură mână și le este greu să ducă și un pahar de apa până la gură. Sunt oameni lângă care poate într-o duminică poți să stai și peste încă o duminică primești vestea că ei nu mai sunt printre noi. Da, este o realitate în față căreia am putut să tac și atât. Inițial, am vrut să schimb lucrurile. Da, dragă de mine a crezut că merg acolo să-i fac fericiți. Ah, nici pe departe. După câteva săptămâni mi-am dat seamă că rolul meu este mai simplu decât îmi imaginăm. Mi-am adus aminte ce înseamnă să fiu cu adevărat om simplu. Am văzut cât de important este pentru un bătrân să-l asculți să taci și să-l mângâi ușor pe mână, pe picior sau pe spate. Am tăcut multe ore după ce am plecat de la azil. Au fost zile în care numai eu știu ce era în sufletul meu și cât mă răscoleam că nu pot să-i fac fericiți. Bine că mi-am dat seamă că rolul meu acolo este să fiu om și să le fiu alături.

Duminică asta am desenat mandale. Le-am cântat bunicuțelor „Cântă cucu-n Bucovina” și m-am minunat și eu de vocea mea. Au fost unele bunici care nu și-au dorit să coloreze. Ne-am ținut de mână și ne-am vorbit. Atât. Au fost bunicuțe care au zis că ele știu modelele astea de mandale. „Da, am lucrat toată viață mileuri și trebuia să ne întâlnim acum 30 de ani. Da, atunci încă mai eram în stare să lucrez după modelele dumitale. Acum abia dacă mai văd bine”. Cele trei ore au trecut că vântul. De două săptămâni am decis că după atelierul de creație să urc prin saloane și să stau lângă bătrâni. Timpul asta este măreț.

Urc cu Irina la bunicul Virgil. Aseară a avut o criză de diabet și astăzi nu a putut să coboare să picteze. Bunicul Virgil m-a impresionat la prima mea vizită în cămin. Atunci am desenat ceva ce le-a adus lor bucurie în asta viață, iar bunicul Virgil a desenat un brad. „Tare mult mi-a plăcut pădurea”. Atât mi-a spus și m-a amuțit. Tac des în față bunicilor de la azil. Duminică l-am găsit pe bunicul Virgil puțin obosit. A zis că îi pare rău că nu a coborât să deseneze, doar că aseară s-a simțit rău. Doamne, cât de bucuros a fost că am urcat să-l văd. S-a ridicat din pat și m-a invitat lângă el. Am vorbit și iar am vorbit. Din vorba în vorba îmi spune”Să știi că eu până să te întâlnesc pe tine nu am ținut pensula în mână. Și uite că până la urmă am reușit.” Își aduce aminte cu bucurie de ziua în care și-a desenat bradul iubit. Apoi îmi zice și de mașină.”Să știi că a două oară m-am concentrat mai mult și am reușit să desenez o mașină.” Îl ascult și îl mângâi pe spate. Îi simț parcă fiecare parte din șira spinării. Diabetul l-a slăbit, dar încă îi strălucesc ochii lui albăstrii. Măreț om. Îi laș o mandala și îi spun că i-am adus culori din alea moi de a vrut data trecută. Se bucură precum un copil. Mie îmi tăce inimă în mine. Îi mulțumesc și îl rog parcă să ne vedem cu bine în săptămâna care urmează.

Mă conduce Irina într-un alt salon unde stau bunicuțele. Mă așez lângă Maria. Este prima oară când o întâlnesc pe bunica Maria. Dragă de ea din noiembrie nu poate să mai meargă. A căzut și este operată la șold și la picior. Aici, la căminul de bătrâni este îngrijită bine, dar tot nu se simte ea că înainte…când era pe picioarele ei și își făcea singură toate treburile. Mă așez mai bine lângă bunica Maria. Parcă suflețelul meu știe că am să zăbovesc aici mai mult.

Îmi povestește din viață ei și fără să-mi dau seamă încep să o mângâi pe picior. Mă lasă și se bucură. Îmi zice mai apoi că tare bine se simte. Bunica Maria este un înger de femeie.

Îmi spune să-mi iubesc părinții. „Tare greu este să nu ai o mamă aproape de tine.” Îmi povestește cât de mult i-a lipsit iubirea și sfatul mamei. Și-a lăsat mamă în Timișoara atunci când a hotărât să se căsătorească în București. Mi-a povestit multe momente frumoase trăite aici în România. Mi-a zis că a călătorit mult. Că mereu își luă soțul și copilul și plecau. Îi plăcea să călătorească și să trăiască.

Mă privește și îmi vorbește cu multă claritate. „M-a iubit Dumnezeu”. Îmi povestește că de fiecare dată când nu găsea rezolvare printre oameni, mergea la biserică și caută ajutor de la Dumnezeu. Simțea că acolo i se limpezesc gândurile. Îmi spune că îi plăcea mult să citească rugăciuni, doar că acum nu poate să mai țină cartea în mână și nici nu prea mai vede bine.

O ascult, continui să o mângâi pe picior și îmi trece prin gând că aș putea că data viitoare să-i citesc câteva rugăciuni. Mai vorbim ce mai vorbim și mă fulgeră un gând. Doamne, dar dacă nu o să mai fie o dată viitoare. Iar vin cu picioarele pe pământ și îmi dau seamă că sunt momente care nu merită nici măcar o zi de amânare ce să mai zic de o săptămână.

-Vreți să vă citesc o rugăciune?
-Da, sigur că vreau.

Încep să citesc o rugăciune cu fecioară Măria. Glasul zici că mi-este altul. Am sentimentul ăla de bucurie simplă. Din când în când mai ridic privirea dintre rândurile rugăciunii și o privesc pe Maria. Strălucește bunicuța Maria. La final se închină și îmi mulțumește. Mai stăm ce mai stăm de vorbă și mă roagă să fiu alături de oameni. Doamne, dar de unde îi vin cuvintele căci toate îi sunt binecuvântări…

Îi mai citesc o rugăciune și îmi aud glasul. Așa mult mă bucur că am ochi să văd și gură să glăsuiesc. Bunicuța Maria strălucește. Zici că este un înger care pur și simplu stă.

Îmi spune să mă rog pentru cei care simt eu să se apropie de mine să-mi facă rău. Da, să mă rog să le fie și lor Dumnezeu alături. Și ei au nevoie.

Te iubesc bunică Maria și îți mulțumesc pentru oră asta vie pe care am trăit-o împreună. Așa mă bucur că am putut să-i citesc astea două rugăciuni și că nu am lăsat așa lucru măreț pentru mai târziu. Oamenii ăștia mă aduc cu picioarele pe pământ și îmi aduc aminte că zborul cel mai înalt este cel început cu picioarele pe pământ.

Bunica Maria mi-a adus aminte că se întâmplă în unele zile să simt că mi-am găsit scopul în viață asta. Și nu-i un scop așa cum îl creionam acum ceva ani. Nu, nu, nu…nici pe departe. Este mai degrabă un sentiment de împlinire care îmi hrănește interiorul. Zici că sunt ca un copil care se joacă împreună cu mamă lui. Atât de dulce este trăirea asta. Doamne, cât de mult m-am pierdut în unele zile după cai verzi pe pereți, când lucrurile sunt atât de simple uneori. Atât de simple că nu este nevoie să-i facem pe ceilalți fericiți ci mai degrabă să ne purtăm cu normalitate și să fim oameni cu oamenii de lângă noi.

 

2 răspunsuri la „Bunica Maria de la căminul de bătrâni

  1. Buna,Alexandra,
    Te rog, la ce camin de batrani mergi tu?
    Eu am o grea problema cu mama mea, care are Alzheimer si incerc sa ii caut un camin, trebuie sa merg in vizite la camine si mi este tare greu. crezi ca m-ai putea insoti, tu avand asemenea experiente?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s