Doamne, ce izvor pur este ascultarea


DCIM932GOPRO

Este ora 23:49. Simt să scriu. Mă așez. Acum o oră ziceam că sunt obosită. Acum mi-am revenit. Este liniște în casă și timp măreț pentru scris. Mă hrănește atât de mult scrisul acesta încât îmi vine să-i zic că îl iubesc pentru fiecare cuvânt pe care îl lasă să plece din inimă și să se așeze în inimă.

Am avut un sentiment tare greu zilele trecute. Am trăit o stare de oboseală cum nu mi-a mai fost cunoscută în ultimii ani. Știu de unde a venit și intuiesc și cum o ajut să plece. O înțeleg că de la o vreme se tot vrea cuibărită prin viață mea, dar o rog tare frumos să-și caute de drum. Este vremea călătoriilor și poate îi prinde și ei bine puțin timp liber.

Eu, o femeie simplă care își vede de viață ei și de treburile ei. Fac tot ce pot eu mai bine să mă țin de cuvânt față de mine și față de oamenii din jurul meu. Pun uneori presiuni nebune pe mine și pe timpul meu și parcă uit uneori că am două mâini, două picioare, doi ochi, și o singură inimă. În cursul săptămânii merg la grădiniță, iar în trei weekend-uri din patru merg la bunicii și bunicuțele de la azil. Și da, ca tot omul când ajung acasă fac mâncare, spăl vasele, curăț prin casă, adun rufele, bag la spălat, șterg praful, merg la cumpărături, spăl vasul de wc, curăț cada, merg la piață, curăț aragazul, mă spăl, mă pregătesc pentru a două zi și câte și mai câte. Toate au timpul lor și uneori mă simt tare depășită de tot ce vine către mine.

Ei, am aflat ce mă consumă imens. O răceală care nu se mai termină de vreo patru luni. Da, am aflat că așa-i imunizarea și că lucrul alături de cei mici pe lângă multă satisfacție și bucurie presupune și acest efort susținut al corpului în față virușilor.

Și da, am primit de toate. Leacurile băbești și-au luat vacanță. Băi cu sare, siropuri pentru imunizare, ceapă la cuptor, ceai din coajă de nucă….toate și-au luat vacanță. Au zis că mă ajută, dar nu pot face față cu adevărat. Și da, te rog să nu-mi spui că o să treacă și că are și răceală rostul ei. Da, acum recunosc că poate și eu aș fi spus același lucru acum câțiva ani, dar ce să vezi….vorbeam din perspectivă omului fără experiență celor patru luni de răceală constantă. Acum foaia s-a schimbat. Și mă gândesc din ce în ce mai mult să tac mai des. Da, răceală asta mi-a umblat la temelie. Și da, a revenit tot mai des gândul să tac mai mult și mai des. Mi-e greu recunosc, dar pare uneori cea mai măreață formă de iubire.

Da, uite să tac atunci când omul îmi spune „Mi-e greu! Mă simt obosit”. Da, să tac cât pot eu de pur și să-l ascult. Ce mă face pe mine să cred că un” Hai că o să fie bine!” sau”Lucrurile merg în direcția potrivită” îi sunt lui de folos acum? Oare nu cumva cel mai măreț lucru pe care pot să-l fac este să tac și să-i ascult durerea pe bune. Am văzut pe pielea mea cât de mare mi-e nevoia să fiu ascultată. Da, ascultată așa cu toată inimă și cu tot corpul. Să simt că omul din față mea mă vede cu inimă. Și zău că atunci când mi-e greu și simt nevoia să vorbesc despre greul meu…zău că atunci nu am chef de nici-un sfat. Păi cum așa? De ce povestești? ar întreba poate un bărbat binevoitor. Uite că eu sunt dispus să îți ofer mii de soluții. Apăi dragule, ce nu înțelegi că eu acum vreau doar să îți vorbesc despre cum mă simt. Doamne, cum izvorăște binele din noi atunci când ne simțim ascultați. Și da, de cele mai multe ori știm soluțiile de care avem nevoie pentru a merge mai departe, dar pur și simplu există un moment pentru fiecare lucru. Acum este vremea să vorbesc despre ce mă doare și abia apoi să mă fixez. De unde dorință asta nebună a interlocutorului de-a mă repara instant? Dar nu sunt masinărie. Sunt om.

Doamne ce izvor pur este momentul ăla în care mă simt ascultată. Da, mă apucă plânsul vorbind. Mă dor unele cuvinte căci îmi vorbesc despre realitate. Când sunt ascultată am vreme să mă aud și uneori chiar să mă amuz de ce griji minore îmi consumă energia. Doamne ce izvor pur este ascultarea. Doamne, ce izvor pur este ascultarea. Mă pornesc să-mi vorbesc parcă în față ta. Pentru că mă asculți cu atâta inimă, am curaj să nu mă mint. Da, mă asculți cu atâta inimă și eu îmi fac curaj să-mi spun adevărul și să nu mă mai iau pe ocolite.

Când omul este ascultat eu cred așa….cuvintele îi vin din inimă. Vin cu prima cursă. Cursă aia de dimineață. Vin cu răsărituri mii și mii și au energia cea mai pură a dimineții. Uite, simt cum îmi izvorăște inima. Lasă să iasă de acolo mii și mii de stări. Unele nici n-au legătură cu ce am început să povestesc, dar se tot cer a fi grăite. Doamne, ce izvor pur este ascultarea. Mă răcorește și mă hrănește fiecare secundă în care tu stai și îmi dăruiești din timpul tău să mă asculți. O mare binecuvântare despre care nu eram așa conștientă până când n-am avut nevoie disperată de ea. Da, disperată mi-era nevoia să fiu ascultată. Simțeam că mă prăbușesc și acolo jos nu mă așteaptă nimic mai mult decât un lung și nesfârșit lanț de prăpăstii. Una după altă și fără scăpare. Da, disperată mi-era nevoia să fiu ascultată fără să primesc sfaturi.

Doamne ce izvor pur este momentul ăla în care mă simt ascultată. Simt că sunt lăsată să-mi respir viață mea. Da, orice sfat pe care nu îl cer, dar îmi este oferit atunci când singură mea dorință este să fiu ascultată, face ca părți din viață mea să se scurgă pe langa mine. Da, și să respir părți din viață celui care îmi dă sfatul. Și nu-i lucru ușor. Când iei aer și îți respiri viață și hop vine un alt soi de viață peste tine…te sufoci pentru câteva clipe și la ce bun. Oricum, omul nu îți lasă toată viață lui și respirația care se scurge pe lângă mine nu se mai întoarce. Toate respirațiile astea scurse pe lângă mine se adună într-un sac. În loc să le respir la vremea lor le car după mine mai apoi. Le car căci ele mi-au fost dăruite la început de viață și merg cu mine până la sfârșit.

Doamne ce izvor pur este ascultarea. Și să știi că sunt conștientă că poți să spui că sunt foarte clare soluțiile. Dar știi ceva? Și pentru mine sunt clare uneori, doar că acum simt nevoia să-mi onorez și sufletul. Nu sunt o simplă masinărie autovindecatoare care imediat ce a identificat o problemă o rezolvă fără să respire. Uite că eu am nevoie de un moment în care să trag o gură sănătoasă de aer, să mă răcoresc și abia apoi să plec la drum. Altfel, plec la drum cu sufletul onorat decât cu el înghesuit și pedepsit la tăcere. Este că și când mă pregătesc de o prea lungă călătorie și vreau că cei din mașină să fie onorați. Viață asta este o călătorie măreață în care nu îmi permit să plec la drum cu un suflet posomorât și tăcut. Stai puțin. Sigur ai avut un drum cu mașină în care prietenii din spate erau sufletul petrecerii. Și ați râs și iar ați râs de parcă toată lumea era a voastră. Și a fost un drum pe care ți-l amintești mereu ca fiind cea mai tare călătorie cu mașina. Și zău că parcă nici nu știi când a trecut timpul. Așa-i și cu viață. Și ea tot așa își dorește să plece la drum. Serios vorbind, momentul ăla în care sunt ascultată permite sufletului meu să se urce în mașină cu „sufletul deschis”. Poate nu se simte în formă cea mai bună, dar este deschis și pas cu pas se relaxează. Este cu mine în călătorie și nu părăsit într-un colț.

Doamne ce izvor pur este ascultarea. Oferă omului șansa să respire înainte să se apuce de muncă. Și da, respiratul asta poate să aducă noi soluții. Când vorbesc cu inimă deschisă în față unui om, mă aud și văd drumuri pe care nici nu le întrezăream cu 10 minute înainte să fiu ascultată. Ascultarea mă face să mă simt iubită și înțeleasă. Am eu lupta mea cu perfecțiunea, nu mi-o doresc și din partea celui de lângă mine. Nu vreau să mă vezi perfectă. Nu vreau să mă vezi o luptătoare. Vreau să mă vezi cum sunt eu acum. Și da, am clipe și clipe. Și da, am momente în care vreau pur și simplu să fiu ascultată și atât.

Omul ascultat înflorește. Omul ascultat este ca o floare pe care o îngrijești cu mult respect în fiecare dimineață. Te uiți la ea dacă are nevoie de apa și îi dăruiești doar atunci când ea are nevoie. O iubești și nu o inunzi zilnic cu apa doar că așa scria pe etichetă atunci când ai cumpărat-o. Da, îi mai schimbi pământul din când în când prin simplul fapt că îl lași să se audă.

Omul ascultat se oprește. Să nu crezi că o să-ți consume ani din viață că să îți povestească ce are pe inimă. Uneori este nevoie de cinci minute în care să se simtă cu adevărat ascultat. Acum dacă simți că încep să îmi fac prea mult rău, vorbind la nesfârșit, te rog să mă iei în brațe. Am să tac și am să mă las îmbrățișată. Atât. Îmi voi aduce aminte de ce am început să vorbesc și am să mă uit la sufletul meu.

Ce-i și cu viață asta. Cum sare gândul de la răceală la nevoia omului de-a fi cu adevărat ascultat. Darnică mi-e viață. Măreț atunci când ne facem timp pentru o tăcere. Va doresc zile în care să ne facem timp tot mai des pentru o tăcere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s