Întru în sala de dans. Aici în ultima perioadă am tăcut cel mai des și cel profund. Iubesc dansul și pare că-i o iubire care durează chiar dacă viața mai ne pune câte-o pauză. Sala asta de dans mi-a fost scăpare în ultima perioadă. Aici m-am auzit cel mai des și mai clar. Mi-am spus clar „Îmi place de tine, fată dragă. Îmi ești dragă de fiecare data când te văd dansând”. M-am auzit de multe ori spunându-mi „Hai, lasă umărul ăla să se miște. Hai, față dragă dansează cu toată forța ta”. „Hai mă fată, hai nu te mai judecă atât de mult. Rămâi blândă cu tine.” Aici am uitat că mă doare și am descoperit că nu-s deloc defectă atunci când nu-mi iese un pas. Da, aici în sală asta în ultima perioadă am tăcut cel mai des și cel profund. În sală asta de dans m-am oprit din gândire.

Doare uneori. Doare de îmi ajunge durerea până în inimă. Doare și continui să dansez. Dansul m-a ținut pe picioare în ultima perioadă. De aici mi-am cules bucurie. Tac și dansez. Dansez și tac atât de des. Zici că sunt alt om când întru în sală de dans. Nu, nici pe departe. Aici sunt cel mai aproape de mine. Îmi place să tac mai mult în ultima perioadă. De unde tăcerea asta și către ce mă invită?

De aproape un an o durere de genunchi mă tot oprește din ale mele. Sunt sigură că are rostul ei și că nu a venit singură. Sigur dincolo de durere, se află un altfel de univers. De un an o durere de genunchi mă tot aduce cu picioarele pe pământ. Și da, de pe pământ zborul este cel mai înalt. De aproape un an o durere de genunchi mă tot pune față în față cu mine.

Mă văd puternică, dar nu cumva am cam obosit să tot fiu puternică. De unde vin durerile și către ce se duc? Când este durere și când este frică? Cât putem să îndurăm? De ce vin durerile atunci când parcă am cel mai mare chef de viață? Știu că aveți și voi rostul vostru, dar lasă-mă să fiu revoltata, dragă durere. Uite, dacă vrei putem să fim aliați. Atât. Mai departe nu m-aș duce. Hai să-mi vorbești clar și să-mi spui ce ai de spus. Ne așezam amândouă și vedem cum ne putem ajută și mai apoi fiecare își vede de ale ei.

Hai să-ți spun ce iubesc eu. Iubesc să merg pe munte. Îl iubesc de parcă acolo mi-ar fi fost pântecul timp de opt luni. Muntele a hrănit fiecare celulă din mine și m-a ajutat să mă las să cresc. Îl iubesc de parcă acolo m-am născut și acolo am învățat cu adevărat să respir. Aici în munte, sufletul meu a vorbit cel mai clar. Cu ochii spre soare, m-am ascultat cel mai bine. Cu tălpile goale pe stânci și pe pământ am stat cel mai bine pe picioarele mele. Aici îmi găsesc liniștea și mă văd cu ochii inimii. Aici am timp și de mine. Aici am vreme să nu mă supăr. Aici am vreme să fiu liberă și soră cu pădurea.

Mi-e frică. Dragă genunchi, mă auzi că mi-e frică? Vreau să păstrez lângă mine ce mi-e cel mai drag. Și da, știu că și ție ți-e drag muntele. Știu că te simți și tu bine acolo sus, acolo mai aproape de Dumnezeu. Știu că te simți bine când pe lângă tine trece o rază de soare, un fluture, o bucata vie de viață 🙂

Hai să vedem ce putem face împreună să revenim la dans și la munte. Îți spun deschis că joi am trăit o zi amețitoare. Am aflat că pentru perioadă trebuie să renunț la dans. Recunosc că pentru un moment m-am înfuriat față de tine. De ce mă oprești din bucurie, dragă genunchi? Cum să găsesc lucrul ăla care te înaltă și cum să fiu obligată apoi să stau departe de ce iubesc? Cine a făcut regulile astea și de ce nu am fost și eu întrebată înainte?Ah, dar dacă cumva chiar am fost în trebată? Of! Ce furie 😦 Genunchiule drag, sunt alături de tine, dar acum trebuie să fiu și alături de trăirile mele. Nu am dreptul să le bag în colț și să le las acolo. Plâng și iar plâng. De la doctor merg spre sală de curs. Nu-i o problemă fără rezolvare, doar că este nevoie să mă opresc din dans pentru o perioadă. Plâng și iar plâng. Mă înfurii pe tot. Am niște trăiri de nici eu nu mă recunosc.

Întru în sala de dans. Asta-i ultimul curs și apoi mă opresc pentru un timp. Începem încălzirea. Încep să plâng. Plâng și mă mișc. Nu mă doare atât de tare genunchiu și cunoscându-mă prietenă cu durerea știu sigură că aș mai putea să o duc așa. Da, doar că de data asta nu îmi permit. Este nevoie de renunțare pentru a avea încă o șansa la revenire.

Plâng și ne încălzim corpul. Mă privesc în oglindă și parcă deja mi-e dor de mine dansând. Știu că poate este o idee bună să mă bucur de prezent, doar că nu știu cum… mintea mea zboară spre viitor. O să-mi fie tare dor de sală asta de dans. Și da, sunt conștientă că nu renunț pentru toată viață ci doar pentru o perioadă, doar că nu pot să pun stop lacrimilor. Curg șiroaie. Plâng și iar plâng. O colegă se întoarce și mă întreabă dacă sunt ok. Îi zic că sunt ok. De curând, proful de dans m-a provocat să întru și la grupă de avansați. Mă văd și mă știu. Știu că mai am multe de învățat și că nu sunt nici pe departe un om care dansează ca unul avansat, doar că încrederea lui m-a îmbrățișat. A fost unul dintre oamenii care au avut mai multă încredere în mine decât am avut eu. Și acum eu ce fac? Îl dezamăgesc. Dezamăgesc omul asta care a avut atât de multă încredere în mine. Doamne, ce dialog se pornește. La suprafața știu că lucrurile nu sunt deloc așa și că nu-i nici-o dezamăgire dacă iau o mică pauză….doar că vezi tu, omule drag, sufletul nu umblă la suprafețe, el vorbește cu adâncurile și dacă ele asta simt…asta-i nevoie să lăsăm să iasă afară. Trăiesc o durere mare, doar că tot din adâncuri îmi este șoptit să mă bucur de dansul asta. Și începe bucuria cu ochii în lacrimi.

La final de dans nici nu știu cum să-i spui lui Vali că nu pot să mai vin pentru o perioadă la cursurile de dans. Iată-mă față în față cu el. Îmi tremură vocea și îi spui că nu o să pot să mai vin la dans în următoarea perioadă. „Ce s-a întâmplat?” Am în față mea un om care mă ascultă și mă înțelege. Îmi spune de multe ori să nu-mi pară rău și să nu mă oftic că mă opresc.”Ai făcut tot ce ai putut mai bine în perioadă asta. Trebuia să îți pară rău dacă nu dădeai totul, dar tu ai dat totul.”Vorbim mult și am în față mea un om măreț. Îmi vorbește și îi păsa. Omul asta chiar a văzut în mine ce eu nu prea sunt în stare să văd. Măreț om și măreț sentiment căci în lumea asta există instructori de dansuri care sunt oameni. Îmi spune la final că „Poate ai nevoie de o pauză și tu singură nu ai știut cum să ți-o iei. Să nu-ți pâră rău. Tu ai făcut totul”. Mă îmbrățișează și îmi spune „Vezi că genunchiul tău te aude.”

Pauză asta pe care nu am știu să mi-o iau singură a început. Dragă mea pauză, astăzi m-ai răsfățat și îți mulțumesc pentru tot ce urmează să trăim împreună. Ne întoarcem să ne vindecăm și să trăim zi de zi. Ce magie de viață. Da, o viață de om este ca viață unui copil dorit de părinții săi. Suntem iubiți zi de zi.