Când oamenii dragi își iau propriile decizii


_DSC0373

Respir. Respir și iar respir. Mă doare uneori. Mă bucură alteori. Fiecare minut pare diferit față de cel care vine. Fiecare clipă-i alta față de cea care a plecat. Merg încet. Este zi măreață astăzi. Pot merge singură pe stradă. Sunt în siguranță și de o vreme m-a provocat viața să mă bucur de fiecare moment de „afară”, de fiecare moment trăit în aer liber și pe picioarele mele. Asta-i o altă poveste și încă se scrie.

Este sărbătoare și îmi sun un om drag să-i spun că îl iubesc și să-i urez mulți ani cu rost. Vocea aia caldă și plină de viață este acum plină de frică. Unde-i omul de data trecută? De unde a venit vocea asta și ce duce ea în spinare? Se înmoaie inimă în mine. Simt că ceva se întâmplă. Simt o voce obosită și care parcă-i la început de luptă. Tac și ascult.

Mi-e frică. Mi-e frică. Și mă apucă dor să schimb cuvintele care urmează să se spună. Le spun cuvintelor că mi-e frică de ele. Le spun că le implor să rămână acolo, doar că ele par că nu mă aud pe mine. Se apropie de mine cu o viteză nebună. Mă înghemuiesc ca o copilă în brațe de părinte. Mi-e frică să primesc cuvintele astea. Se închide inimă. Mi-e frică. Mi-e frică.

Au început să curgă cuvintele și toate se legau într-un cerc nebun. Apăi cu greu le ascultam. Apăi cu greu mă țineam pe picioarele mele. Știi tu… când auzi povești despre suferințele oamenilor, ceva din suferința aia ajunge și la mine. Habar n-am ce să fac cu ea. De data asta, povestea asta despre dureri și suferințe este grăită de omul asta cu voce caldă și plină de viață. Mă apucă frică. Mă țin tare. Mă enervează că mă țin tare. Mă seacă pe interioare. Mă gândesc că pentru moment este mai bine să mă țin tare. Mă țin tare și tac.

 Ascult. Îndrug niște cuvinte aproape fără sens. Închid telefonul și mă apucă o frică și mai mare. Închid telefonul și renunț să fiu tare. Sunt eu cu toate trăirile mele. Mi-e frică. Mă doare să aud că un om atât de apropiat de sufletul meu este bolnav. Ies din starea de frică și mă apuc să văd cum pot să găsesc soluții. Dau telefoane peste telefoane. Îmi vine să urlu de frică. Citesc despre boală asta și mă înfioară și mai tare. Iar dau telefoane peste telefoane. Se tot arată răspunsurile.

După momente de zbucium și căutări nebune, îl sun și îi spun tot ce am aflat. Îl văd încăpățânat. Îl cunosc. Nu de alta, dar când vine vorba de boală și suferință îi semăn atât de mult încât pare că atunci când îi vorbesc lui îmi vorbesc mie. Încep să-i vorbesc despre soluții. Am apăsat pe buton și încep să turui. Acum că m-am pornit nu mă opresc ușor. Îi spun că am vorbit în stânga și în dreapta și îi spun tot ce cred eu că este potrivit pentru acest moment. Văd disperare în vocea mea și nici că nu știu cum să o opresc. Aș vrea să am putere, dar pare că nu am putere. Îmi spune că a obosit să stea pe la uși de doctori și că s-a săturat de drumuri lungi. Îl doare și vrea să se odihnească. Simt că îl pierd. Nu vreau să-l pierd și încep să lupt eu parcă și pentru el. Îmi tot spune că el a obosit. „Am obosit și nu vreau să mai stau pe la ușile doctorilor”. Mă dor toate momentele alea în care puteam să-i fiu alături și iată că nu i-am fost. Simt că îl pierd. Nu vreau să-l pierd. Nu știu ce să-i spun că să înțeleagă că nu-i vreme de renunțat la viață asta și că slavă Domnului sunt multe soluții pentru ceea ce are el. Îi tot vorbesc fără să-l ascult. Îi spun cât de important este să testeze părerile mai multor doctori și să nu creadă chiar primul lucru pe care îl aude. Mi-e frică să meargă pe un drum nepotrivit. Mi-e frică să nu-l pierd. Încep să lupt să mă audă. El și-a închis urechile. Vrea să se odihnească. Îmi spune să am încredere și să așteptăm să vedem ce se întâmplă la următoarea analiză programată în iunie. Mă seacă așteptarea. Parcă nu pot să înțeleg de ce un om trebuie să aștepte un doctor să se întoarcă din concediu. Mă înfurie.

Îmi simt corpul golit de tot. Habar n-am ce să fac și încotro s-o apuc. Stau și tac. Mă enervează totul prin jurul meu. Nu găsesc liniște în nimic. Mi-e frică, Dumnezeule. Mi-e frică, Dumnezeule.

Trec orele și îmi dau seamă cât de mult am greșit. Este târziu acum să îl sun așa că scriu un mesaj: „Te iubesc și sunt alături de tine. Am încredere că tu știi cel mai bine ce este bine pentru tine. Sunt alături de tine și te iubesc. „. Da, înțeleg că este vorba despre un om drag mie și înțeleg că ideea unei boli mă înfioară și mă împinge la acțiune. Dar cine sunt eu să întru peste deciziile altui suflet? Cine sunt eu să îi turui minute în șir despre ce este bine să facă și pe la ce medici să mergem? Cine sunt eu să iau decizii pentru suflețelul lui? Mă simt vinovată până în măduva oaselor pentru neputință mea. Mi-o recunosc și îmi dau seamă că fiecare suflețel este liber să își aleagă singur drumul. Văd pentru prima oară care mi-e rolul în povestea asta. Acum mă înțeleg din toată inimă. Îmi doresc să îl văd în viață și să îl știu sănătos și vesel așa cum îl cunosc de la naștere mea de pe aici. Îmi înțeleg inimă și îmi înțeleg alergarea după soluții. Da, dar în același timp îmi dau seamă că fiecare suflețel își alege singur deciziile. Și da, înțeleg că mi-ar plăcea să fie mai prudent și să caute mai mult. Dincolo de dorințele mele sunt dorințele lui. Dorințele mele sunt mărețe pentru suflețelul meu, iar dorințele lui sunt mărețe pentru suflețelul lui.

„Te iubesc și îți sunt alături” este cel mai pur dar pe care pot să-l dăruiesc acum. Mi-e greu să mă retrag. Mi-e greu să mă retrag să rezolv probleme. Pare că îmi place să le rezolv, doar că acum este altă poveste. Mi-e atât de greu să mă retrag. Doar că retragerea asta mă aduce mai aproape de el.

Este târziu și îl sun. Simt că vreau să îi aud vocea. Știu că a citit mesajul de la mine, dar mi-e frică pentru un moment că poate nu mai există mâine. Iar mă apucă frică, doar că de data asta este mai pură și mai limpede. Nu mă împinge să găsesc soluții și să iau decizii ci pur și simplu mă aduce mai aproape de el. Îl sun și îl ascult. Îi aduc aminte cât de mult îl iubesc și că sunt alături de el orice decizie va lua. Îmi simt corpul ușor. Zici că am coborât din interioarele mele o greutate mult prea puternică. Îl aud și are vocea calmă. Vrea să se odihnească. Îmi mai povestește una altă. Este parcă pentru prima oară când îl ascult. Îi aud vocea. Îi aud sufletul. Îi aud chemarea către suport simplu. Tot ce vrea el este să se odihnească în seară asta și mâine să meargă la muncă. Simt cum se liniștesc interioarele mele. Continui să-l ascult. Este prima oră în zi când îl ascult cu adevărat. Parcă nici frică nu mai este așa de mare. Îl aud bine și simt că este măreț momentul acesta în care îl ascult fără să mai vreau să-i intervin în viață.  

Te iubesc și îți sunt alături” chiar dacă poate ego-ului meu îi convine de minune să între imediat în rolul de salvator. „Te iubesc și îți sunt alături” chiar dacă mă doare toată povestea asta și simt că meriți să îți iei singur deciziile. Sunt lângă tine și îmi spun părerile, dar nu înainte să mă asigur că te-am lăsat să vorbești și să îți spui oful. Sunt lângă tine și te iubesc, chiar dacă eu poate în locul tău gândesc acum că aș proceda altfel. Asta-i mare prostie. Nicicând nu suntem în locul unui alt om și nu am dreptul să mă bag într-un suflet dacă nu mi-a fost cerută o astfel de intervenție. Intervenția în deciziile sufletelor este permisă atunci când omul din față mea îmi cere să fac o astfel de intervenție. Altfel, este o invadare. Și da, invadarea sufletului, chiar dacă pornește de la dorință de-a face bine, tot invadare a sufletului se numește. Invadarea sufletului sufocă viață din om și nu am venit cu dreptul să provoc o astfel de simțire.

Uneori mă gândesc că există un egoim care se lasă văzut cu greutate, dar există cu putere atunci când pierdem un om drag sau când aflăm că este bolnav. Oare plângem pentru el? Sau plângem pentru că noi rămânem fără el? Îmi amintesc că acum câțiva ani m-am pus în situația de-a anunța un copil că tatăl lui a plecat în ceruri. N-am avut timp de plan ci pur și simplu m-am rugat în câteva secunde să spun ce este potrivit copilului să audă. Mă dureau interioarele, dar habar n-am de unde am avut voce să grăiesc și brațe să cuprind. M-am surprins că am spus „Pe tatăl tău acum nu îl mai doare nimic. Acum a dispărut orice durere. El este fericit și ne roagă să fim fericiți.” A urmat un urlet de durere și o îmbrățișare pe care nu am cum s-o uit vreodată. Cert este că momentul ăla a deschis un drum spre o înțelegere. De atunci am tot rămas cu întrebarea asta dacă noi plângem pentru omul care pleacă sau pentru că noi rămânem fără omul care pleacă….

„Te iubesc și îți sunt alături” și îți respect fiecare decizie a sufletului tău. Parcă s-a eliberat corpul și am putut în zilele următoare chiar să fiu alături de omul acesta drag sufletului meu. Sufletele astea vorbesc o limbă pe care uneori noi, oamenii ăștia mari, le obligăm la tăcere sub umbră unei fapte bune. Chiar și atunci când avem intenții bune, nu avem dreptul să intrăm cu vocea sufletului nostru peste vocea sufletului omului din față noastră.

„Te iubesc și îți sunt alături” și mă bucur de fiecare dată când îmi răspunzi la telefon, de fiecare moment în care te aud și am încredere că m-am trezit că uneori chiar este posibil să nu avem timp. „Te iubesc și îți sunt alături” și mă bucur că am tot auzit vești mai bune în astea trei zile.

 

8 răspunsuri la „Când oamenii dragi își iau propriile decizii

  1. Îmi pare rău pentru prietenul tău. Sper să fie bine.
    Și da este bună întrebarea de ce plângem pentru cel ce nu mai e sau pentru că pur și simplu nu îl mai avem lângă noi. Cred că e mai valabilă a doua variantă.

  2. Greu. Uneori luam hotărârea buna dupa cum doresc ceilalți. Am fost in locul prietenului dumitale si eu sătul de viață, lupta, iar faptul ca mai trăiesc se datorează unui prieten care a insistat să mai încerc odată! Foarte greu să găsești calea buna!

    • Da, asa-i Ioan. Ma bucur tare ca ai avut prieteni care sa te ajute sa iti mai daruiesti o sansa. Viata asta-i asa de jucausa ca ne tot surprinde tare frumos cu mii de variante pentru aparent acelasi lucru. Te imbratisez cu drag si tare mult iti multumesc ca ne-ai scris despre tine.

  3. Cum spuneam e greu sa găsești calea spre inima unui om si sa-l convingi de ceva la care el a renunțat. Mai greu este să nu greșești sa rămâi cu mustrări de conștiință. Dumnezeu sa te lumineze si pe tine si pe el! Un pas mare e facut: i ai spus că esti alături! Toti avem nevoie de compasiune de susținere chiar dacă nu o recunoaștem.

  4. Desi uneori doare trebuie sa lasam deciziile de partea cealalta ca sa zic asa.M-am invatat sa respect orice decizie luata de persoana iubita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s