Zilele trecute o bună prietenă, Iulia, mi-a adus aminte de o călătorie. O imagine și uite cum s-au trezit amintirile. Sunt clare. Da, sunt clare și sunt multe. Sunt amintiri atât de clare că aproape că sunt retrăite atunci când sunt amintite. O imagine și o întreagă lume se trezește. Doamne, câte amintiri clare și „treze”avem împreună. Cum mai omule drag, să îmi aduc aminte atât de clar ce simțeam în clipa aia? Doamne, ce trăire! Cât de clară mi-era imaginea aia în care noi eram adunați în jurul muzicii. O chitară și o Delta Dunării care abia aștepta să-și arate chipul. Pentru mine era prima oară când mergeam în Deltă. Îmi vedeam un vis cu ochii și nu numai. Măreț să îmi dau seama că treasure hunt-ul venea uneori cu gândul că îndeplinește visurile călătorilor, dar ce să vezi…. era și visul meu pe acolo și tare bine este când visurile se adună laolaltă și pun de o cântare.

Călătorim spre căsuța din mijlocul Deltei. Lume multă ca la nuntă 🙂 Noi împreună. Adunați în jurul unor cântece. O domniță blondă ne tot filmează. Este tare încântată să vadă așa oameni deschiși la minte și la suflet. Pentru mine este o binecuvântare să trăiesc aici printre ei.

Îmi aduc aminte cum mă bucuram ca un copil de fiecare casă cu acoperiș din stuf, de fiecare cormoran și de fiecare sentiment de împreună. Ne îndreptam spre căsuța din Deltă și ne așteptau vreo trei zile de magie curată.

Mă uit la amintirea aia și îmi aduc aminte mii de detalii. Știu cu ce erau îmbrăcați oamenii de lângă mine. Îmi aduc aminte privirea doamnei care ne tot filma și ne tot spunea cât suntem de minunați. Parcă o văd pe Adriana cum se bucura de covrigul cu semințe și privea cu blândețe Delta. Mi-e clară amintirea aia în care ne-am inghemuit unul lângă altul în jurul Alexandrei și am început să cântăm. Ah! Cum ne-am așezat noi fix pe locul acela interzis de pe navă 🙂 Era o zi cu un cer de un albastru tare dulce. Nu știu dacă era așa dulce pentru că îi plăcea și lui de noi, dar nouă sigur ne plăcea de el. Rochia plină cu flori a Corinei și atingerea caldă a lui Laur. Punga aia de pufuleți delicioși. Bucuria din barca de legătură. Fiecare strop de apă zici că ne aducea aminte de bucuria copilărească. Doamne, ce de binecuvântări și cum s-au retrezit ele toate acum că Iulia ne-a trimis o simplă imagine.

Simt și fericire și tristețe. Fericire pentru că îmi aduc aminte acea zi în detaliu și parcă fiecare trăire îmi alintă interioarele. Simt că cel mai fain este că îmi aduc aminte multe detalii din exteriorul acelei zile, dar și din interioarele mele. Da, îmi aduc aminte ce simțeam. Îmi aduc aminte gustul ăla jucăuș de bucurie. Ah! Ce binecuvântare să îmi aduc aminte ce simțeam. Sunt doi ani de atunci și uite cât de vie mi-e simțirea.
Păi și de ce ești tristă, mai copilă dragă? Ei…cum de ce sunt tristă? Simt și un strop de tristețe pentru că iată-mă… mă uit la imaginea asta și merg pe stradă. Mă uit la ultima mea săptămâna și drept să-ți spun nu prea îmi aduc aminte bine nici ce am mâncat…de simțit nici nu mai zic. Da, merg pe stradă lin și îmi dau seama că nu prea mai am amintiri din ultima perioadă. Mă îmbrățișează un soi de tristețe. O las să mă îmbrățișeze. Se vede pe chipul meu că mi-e dor de vremea aia în care eram mai mult plecată prin țara decât acasă 🙂

Merg și cu fiecare pas parcă se adâncește tristețea. Sunt sinceră cu mine și îmi dau seama că până la urmă gândul asta de tristețe naște un alt gând. Da, noi ca oameni merităm cât mai multe clipe în realitate. Merit cât mai multe clipe în care chiar să fiu conștientă de ce simt, de ce îmi place, de ce nu iubesc, de ce îmi face inima să danseze.
Zici că mă trezesc. Zici că încep celulele prin mine să se prindă de mâini și să danseze. Da, am descoperit America. De data asta nu-i un nou continent ci o nouă viață parcă.
Este viața în care am responsabilități, dar îmi fac timp și pentru realitate vie. Îmi vine să îmi promit că voi face zilnic tot ce ține de mine să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Am prieteni și uneori mă ascund după nu am timp, sunt prea obosită și uite cum ratăm mii de momente pe care am putea să le trăim împreună. Și da, uite așa să ne construim clipe clare.

Îmi promit să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Mi-e dor de tine, mamă. Da, uite să ne cuibărim una în brațele celeilalte și să ne povestim câte lună și în stele. Știu, vorbim des la telefon, dar oare cum ar fi să ne vedem des la ochi, să bem un ceai și de simțim să stăm cu orele îmbrățișate?

Îmi promit să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Mi-e dor să nu-mi mai fie frică. Mi-e dor să nu mă pierd în tot felul de gânduri care mai de care mai învăluitoare. Și da, mi-e dor să trăiesc cu mine cât mai multe momente în realitatea vie. Da, să tac cu orele și să mă văd. Să meșteresc ceva și să mă păstrez vie. Mi-e dor din când în când să stau la o vorba cu mine….așa, fără prea multe pretenții 🙂 Mi-e dor să stau de vorbă cu mine fără să mă judec, fără să fac planuri, fără să fac reparații. Ah! Și ce-i cel mai măreț este că știu cât de vindecătoare sunt clipe astea în care mă așez în realitate lângă mine. Și mă așez fără să repar ceva, fără să mă pierd cu orele în frici și gânduri care mai de care și….fără să am vreo pretenție de la mine. Mă așez în liniște. Și atât. Punct.

 Îmi promit să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Mi-e dor de tine tată. În ultima perioadă am vorbit zilnic cu tine. Ah! Uite că a trebuit să ajungi prin spital că să îmi aduc aminte că pot să formez zilnic numărul tău. Mi-e dor de tine și îmi promit să petrecem cât mai multe clipe în realitate. Semăn mult cu tine, tata. Mi-ai dăruit multe și tare îți mulțumesc pentru că uite, m-ai trezit. Ah! Și când mă gândesc că puteam să vorbim mai des și fără să te știu în spital 😦 Da, hai să ne dăruim cât mai multe clipe în realitate. Zilele trecute am planificat o plecare la mare. Tăticule, tu îți mai aduci aminte că noi nu am mai fost la mare împreună de pe vremea în  care eram eu în generală? Văleleu, ce realitate. Hai să ne-o construim împreună. Și da, știu că avem amândoi treabă, dar hai că merităm și noi un strop de împreună. Și uite așa, strop cu strop se construiește viață vie.

Îmi promit să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Mi-e dor de clipele alea nebune alături de prietenii mei de suflet. Da, doar să ne adunăm căci restu-i poveste. Să ne adunăm și să ne meșterim clipe clare. Fiecare clipă clară se lasă transformată de timp în amintire clară. Da, momentele alea când ne-am ținut de mână și am început să cântăm pe o pajiște de ziceai că timpul stă în loc pentru noi. Da, momente din alea pline de simplitate când ne așezăm să gătim împreună. Fiecare aduce ce simte și începem să gătim. Asta-i mâncare în jurul căreia se râde și atât de delicioasă că hrănește și corpul, dar și sufletul. Ah! Ce gust bun au clipele astea din realitate.

Îmi promit să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Mi-e dor de tine iubitule. Mi-e dor să ne pierdem în îmbrățișări fără să vrem să reparăm ceva unul la celălalt. Mi-e dor să ne trezim în vârf de munte, să mă săruți și să tac. Mi-e dor să nu ne spunem lucruri ci să ne auzim faptele. Mi-e dor să trăim împreună primele clipe ale răsăritului. Mi-e dor să nu mergem așa des la Carrefour să facem cumpărături și să devenim din ce în ce mai serioși.

Cum vin pe lume amintirile clare? Se șlefuiesc din clipe clare. Sunt clipe clare lăsate la rece la care umblăm peste un timp. Amintirile clare nu anunță când revin. Pur și simplu se trezesc într-o dimineață și buf… au apărut. Amintirile clare nu vin cu rețete și nici cu manual de utilizare. Nu-i ca și când am apăsa pe un buton și hop iată o amintire clară. Amintirea clară-i mereu una care s-a format într-un prezent. Nu are treabă cu trecutul și nici cu viitorul. N-am aflat cum face viață de-i așa darnică. Știu doar că după ce o clipă clară a ieșit în lume, merge într-o altă lume 🙂 este lumea aia ca un sertar de viață vie de unde își ia viață seva. Amintirile clare sunt mereu colorate. Apăi zău că dacă aș avea niște sertare cu amintirile clare nu știu dacă aș găsi una în alb și negru. Toate au mii de culori și mii de detalii. Și știi ce-i cel mai fain la amintirile astea clare, draga mea? Că niciodată nu lasă sufletul gol. Oricât de amărâți și nefericiți am crede că suntem, tot există acolo într-un colț de suflet o amintire clară care ne aduce aminte de ce am poposit pe acest pământ. Și da, sufletul nostru pare că are o mașinărie în interioarele lui care tot produce dor de realitate. Nu de altă, dar sufletul din realitate își adună cea mai mare șeva. Și da, dragul de el este că o albinuță în căutarea florilor. Unde mai pun că eu pot să-mi dăruiesc un câmp plin cu flori prin fiecare clipă clară pe care o trăiesc în realitate.

Îmi promit să trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Am impresia că viață și despre asta este. Și știu că suntem cu toții ocupați și avem mii de treburi importante. Da, există credite, există frici, există dureri care mai de care, dar uite că undeva în interioarele noastre clipele clare abia așteaptă să fie văzute.

Și poate am să uit des de bucuria asta de clipă clară, dar promit să încep să îmi trăiesc cât mai multe clipe în realitate cu mine și cu cei dragi mie. Hai că ne chemăm unii si altii mai des la realitate. Să ne chemăm să trăim clipe din astea clare și pline de simplitate. Și ce-i fain este că pot să aștept să fiu chemată și să spun da, dar și să-mi chem oamenii dragi la o clipă clară.

Și iacă așa… strop cu strop se construiește viață vie.

foto credit: Daimon Wellness