De la sine nu-i mereu de la sine


37079247_2335927516424851_7158025583941648384_nAh! Cred că aș putea să scriu o carte cu tot ce am trăit în ultima perioadă din viață mea. Se întâmplă cumva și pare că dragă mea de viață tot scoate tot ce-i mai măreț din interioarele mele. Este fain și enervant în același timp.

Dar hai să las introducerea și să trec direct la subiectul în sine 🙂 Luni de dimineață. Am ochii obosiți, dar inima odihnită. Am trăit o zi de naștere cât trei zile. Ne-am sărbătorit o prietenă și iaca așa sărbătoarea s-a extins până când pare că ne-a atins pe fiecare în parte. M-am bucurat ca în copilărie de plecarea asta la mare și pe cât de mare este marea, atât de mari îmi sunt și confirmările.

Luni de dimineață. Am ochii obosiți, dar inima odihnită. Ajung la grădiniță la ai mei și mă bucur că încă pot să îi revăd. În weekend, am văzut aproape în față noastră cum câțiva oameni erau cât pe ce să își piardă viețile. Dar hai că vă povestesc asta poate cu altă ocazie. Asta-i altă poveste și fiecare poveste la vremea ei.

Am ochii obosiți, dar inima odihnită. Mă bucur să-i revăd pe cei mici și sunt binecuvântată de prezența lor în viață lor. Sunt zile grele cu provocări pe măsură, dar recompensa faptului că lucrez pe lângă cei mici este mare ca de aici până dincolo de cer. Mă așez pe un scaun. Mă bucur tare de timpul asta în care cei mici vin la grădiniță. Se umple camera de bucurie și pentru mine este o binecuvântare să stau în preajma lor.

Am ochii obosiți, dar inima odihnită. Când mi-e dimineața mai lină, buf… cad de pe un scăunel. Scaunului s-a hotărât să-și rupă un picior și iaca așa în câteva secunde ajung jos. Văleleu 🙂 Pentru că al meu corp s-a învățat să îmi protejeze genunchiul… am dat cu cotul de perete. Ioi, dar ce durere. Știam eu că să te doară în cot este destul de dureros, dar parcă uitasem cum este cu adevărat. Da, durerea în cot este tare dureroasă și zău că nu înțeleg cum de oamenii spun atât de ușor”Mă doare în cot!”. Lume bună, sincer vorbind nu-i chiar faină durerea asta.

Iată-mă jos. Mă doare cotul ca de aici până la cer. Mă doare și iar mă doare. La început nu bag durerea în seamă. Am observat că așa mi-e felul. Uneori mi-e bine așa, alteori nu prea. Da, căci uneori nu bag în seamă dureri care chiar mă dor. Le ignor și iar le ignor până când strigă ele la mine. Și când o durere ajunge să strige la mine înseamnă că sunt aproape tare de prăpastie. Un mic gest și sunt direct în prăpastie. Uneori ignorarea asta mă duce la sigur în prăpastie, fără șanse să mai am timp să o ocolesc, iar alteori mă ține chiar departe de o altă prăpastie. Fină-i diferență și măreață-i viață.

Iată-mă jos. Cotul meu a aterizat cu mare viteză direct în perete. Ioi, dar am simțit pentru câteva secunde bune că durerea îmi ajunge până în ADN. În câteva minute a început cotul să se umfle. Și a continuat să se tot umfle până când am plecat acasă. Ajunsă acasă am descoperit că îmi era greu să apuc o cană de apa și să o duc la gură. Văleleu, dar credeam că merit de la sine să duc o cană de apă la gură. Mi-e foame și dau să încălzesc niște mâncare. Mă așez la masă și dau să duc lingura la gură. Mă mișc cu încetinitorul și abia abia dacă pot să duc lingura până la gură. HM! Credeam că merit de la sine să pot să mă hrănesc cu propria mână. Mă uit la vase. Apăi nici gând să pot să le spăl. Îmi pun gheață și mă tot gândesc la cât de natural îmi vine să cred că merit unele lucruri de la sine. Parcă ajunsă la limită văd cum lucrurile nu sunt chiar mereu de la sine. Venim pe pământ cu mii de binecuvântări. Le primim în dar, dar parcă nicicând nu deschidem cu adevărat cutia de cadouri. Le folosim însă tot restul vieții, dar parcă fără să avem timpul ăla în care ne așezăm lângă cadou, îl deschidem și ne bucurăm căci simțim cât de binecuvântați suntem pentru așa cadouri. Venim pe pământ cu mii de binecuvântări. Venim cu ele. Venim și parcă nici nu deschidem bine ochii că începem să ne dorim alte și alte binecuvântări. Ne pierdem printre dorințe și rar ne aducem aminte de cum am venit pe lume. Uneori în situațiile de criză ne vedem darurile.

Mă uit la mine. În ultima vreme parcă întru des la un soi de RMN al vieții. Se tot arată binecuvântările. Și le văd și pe astea de bază. Ziua de luni mi-a fost ca o zi de naștere în care am avut curaj să deschid cadourile pe care le aveam încă de la naștere nedeschise. Le tot foloseam. Ah! Și am fost întrebată de atâtea ori despre lucrurile pentru care sunt recunoscătoare și zău dacă am știut că pot să răspund și altfel. Am căutat în lumea asta construită de mine. Și nu zic că-i lucru rău, doar că uite cât de darnică ne este viață încă de la început. Venim cu mii de binecuvântări pe care le băgam sub preș. Oare de ce? Oare pentru că le considerăm ale noastre de la sine? Oare pentru că se întâmplă mult prea rar în timpul unei vieți să le pierdem și așa să devenim conștienți de darurile astea pe care le avem încă de la început? Oare chiar de fiecare dată este nevoie să pierdem un lucru că să fim conștienți de măreția lui? Oare simt eu real cât de mare mi-e binecuvântarea de-a putea duce la gură un pahar cu apă dacă nicicând nu am fost în situația în care să nu pot să fac lucrul asta simplu pe care îl simt al meu de la sine?

Poate este o simplă zi de luni în care am căzut de pe un scaun într-o grădiniță și m-am lovit la cot. Sau poate uite că viață mea îmi mai dăruiește una altă să îmi deschid și mai bine ochii. Și drept vorbind tare frumos este să merg prin viață cu inima și ochii deschiși. Nu-mi iese întotdeauna, dar și când îmi iese parcă sunt magician.

Mi-ar plăcea tare mult să am puterea să-mi amintesc de binecuvântările astea pe care parcă le am de la sine și când sunt așa pe fund de prăpastie. Mi-ar plăcea tare mult să am maturitatea să văd binecuvântările astea simple înainte să nu le mai am. Mi-ar plăcea să fiu sinceră cu mine și să accept că uneori prea alerg după binecuvântări împachetate frumos, când uite cât de darnică și simplă în daruri este viață încă de la începuturile noastre pe acest pământ.

Uite, realitatea mea tot vorbește în ultima perioadă pe un ton care mi-era străin cu totul. Am trăit câteva momente în ultima perioadă care mi-au amintit de binecuvântările astea simple pe care le avem parcă de la sine și nu știu cum se face că ne vine greu să le valorizăm de la sine.

Doamne cât de fain este că pot să merg pe ambele picioare. Ce fain este să dorm de seara până dimineața fără întreruperi și fără dureri. Ce fain este să merg până la piață fără să fiu nevoită să merg 2 ore un drum pe care îl făceam în 15 minute. Ce fain este să adorm fără să îmi fie frică de faptul că peste noapte pot să mă lovesc din greșeală la genunchi. Ce dar mare este să trăiesc zile în care genunchiul meu se simte puternic. Ah! Da, uite ce repede am trecut la alt subiect. Povestesc de genunchi pentru că acesta în ultima perioadă mi-a dăruit multe. După infiltrații s-au schimbat niște lucruri de la rădăcină și drept vorbind altfel apreciez acum fiecare pas pe care reușesc să îl fac pe ambele picioare. Este o poveste lungă pe care simt că o s-o povestesc pas cu pas. Unele lucruri cu siguranță or să rămână pentru mine. Cert este însă că acum mă bucur real când dorm o noapte cap coadă, căci au fost și multe în care m-au perpelit toate fricile și grijile. Da, acum mă bucur când văd că pot să merg mai repede, chiar dacă a fost o perioadă în care pur și simplu am reînvățat parcă să merg.

Va iubesc, oameni normali. Măreț căci viața asta ne tot vorbește pe limbă ei. Hai să fim sănătoși si când putem să dăm un ochi peste lucrurile astea pe care pare că le avem de la sine. 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s