Capcana lui „Îmi accept corpul fix așa cum este el!”


12348065_1044547928910847_3424289669231395455_nEste seară. Săptămâna mi-a fost lină, iar cei mici îmi tot arată că lumea asta este plină de magie care mai de care mai plină de simplitate. Mi-e clar că pentru mine este o binecuvântare să lucrez printre cei mici și zilnic mă rog ca și pentru ei să fie tot așa. Le sunt alături după cum pot eu mai măreț și mă bucur căci sunt multe seri în care adorm cu idei pentru grădinița noastră. În seară asta plecam de la grădiniță și vorbeam cu o bună prietenă. Vorba cu Flori scoate de fiecare dată câte-o bucată de adevăr din mine.

Sunt pe stradă și mă lovește un gând. Buf. Nici nu apuc să respir bine că se și cuibărește lângă mine. Ioi! Dar ce gând. Îl privesc așa de aproape și îi zic că tare mult mi-ar plăcea să scriu despre el. Hai să vedem. Sper să am energie în seara asta să stăm la o vorbă. Da, atunci când scriu multe se limpezesc în interioarele mele. Da, scrisul îmi limpezește interioarele.

Anul acesta pentru mine a fost unul de ședere. A fost o ședere în care mi-am văzut viață dintr-o perspectiva diferită. Dacă până anul ăsta simțeam magia, magia anul ăsta mi-a fost alături clipă de clipă. Și iaca așa, parcă am redefinit magia. Dar asta-i altă vorbă și simt să o vorbim cu altă ocazie.

Corpul meu a fost cel care mi-a grăit cel mai mult în acest an. Am citit cu mult drag câteva cărți în viață asta, dar parcă nu a fost una care să-mi vorbească mai clar ca al meu corp anul ăsta. Și nu mi-a vorbit de fiecare dată pe cel mai blând glas. Și nu m-a periat și nici nu m-a ocolit. Fără ocolișuri și fără prea multă diplomație. Mi-a vorbit clar, simplu și din când în când mi-a repetat ce părea că mă țin tare să nu înțeleg.

Am auzit des expresia asta cu ” Îmi accept corpul fix așa cum este el!”. Mi-am spus poate și eu de nenumărate ori un astfel de mesaj, doar că în seara asta am simțit pentru prima oară o mare revoltă interioară. Păi cum așa? De unde a venit trăirea asta? Ce poartă cu el gândul asta clar? Ce vrei tu gândule să-mi spui mai exact?

În seară asta am simțit pentru prima oară că acceptarea asta uneori este cea mai mare fugă din lumea asta. Acceptarea asta uneori este cea mai mare fugă de lumea asta reală și vie. Ne spunem că acceptăm și în fond nu-i nici măcar 10% acceptare ci în realitate o suită de mii de aditivi. Este ca și când vreau să gătesc un sos delicios de roșii cu o conservă care nu a văzut roșia nici în cele mai frumoase vise ale ei. Simt în seara asta că de foarte multe ori acceptarea la mine în viață a fost o fugă.  Mi-a fost frică de mine. Îmi este în continuare de multe ori. Mi-e atât de teamă uneori să-mi fie bine că îmbrățișez cu toată puterea ultima fărâmă de acceptare. Și accept să fug. Să fug de ultima fărâmă de curaj din mine. Doamne, cât de măreață sunt și cât de puțin din măreția asta aleg uneori să accept pe bune. Accept atât de mulți aditivi când atât de multe „produse naturale” acceptă să fie acceptate.

Ioi dar sună atât de bine” Îmi accept corpul fix așa cum este el!” 🙂 Cum pot să renunț la așa bogăție? Doamne, cât de profundă mi-e trăirea. Mă împotrivesc parcă tuturor aditivilor din interiorul meu. Se cere curățenie. Se cere realitate. Se cere simplitate pură din aia pe care să o simt până în măduva oaselor.

Cuvintele au mare putere. Cuvintele sincere au și mai mare putere. Cuvintele care se adună într-o minciunică sunt și ele puternice, doar că uneori puterea asta se întoarce împotriva noastră. Mama mia și când ne lovim cu propriile noastre cuvinte, ne cam dăm K.O. Tare dureroasă mai este amăgirea. Dureri mari și adânci ne provocăm parcă fiind conștienți că uneori acceptarea este fugă în cea mai mare viteză.

Concret. Sunt prin zona de 29 de ani. Timp suficient de acceptare. Timp suficient de fugă. Timp suficient să mă văd cu toate ale mele și uneori peste o perioadă să refuz vehement ce acceptam până nu demult cu brațele deschise. Aruncăm cuvintele în sus și în jos, iar uneori crezând că ne tragem în sus, ne tragem în fapt în jos cu cea mai mare putere din noi. Anul asta o fisură de menisc la un genunchi mi-a recalibrat parcă toate interioarele. A fost multă luptă, dar și străluciri care mai de care mai revelatoare. Sunt multe de povestit și un timp pentru tot ce este necesar. Astăzi simt că-i vremea corpului.

Este potrivit  să simțim că ceva este în neregulă prin interioarele noastre. Este potrivit să ne simțim dorința de-a mai da jos câteva kilograme. Este potrivit să ne uităm în oglindă și să nu ne placă ceea ce vedem în totalitate. Este potrivit să plângem de simțim. Nu-i necesar ca toți să fim împăcăți cu fiecare parte din corpul nostru. Nu-i necesar ca toți să ne trezim dimineață și să ne simțim în fiecare dimineață bine în corpul nostru. Suntem oameni și nu înțeleg de unde atât de multă presiune. Uneori din suferință se naște dorința asta de-a ne așeza cu împăcare alături de noi. Și da, sunt mărețe clipele alea în care ne așezăm cu împăcare lângă noi, doar că ce-i forțat, forțat rămâne. Și la ce bun să ne tot îmbătăm cu apă rece. Ce bine îmi face mie să-mi spun că mă simt bine și că îmi accept corpul dacă nu simt asta real nici pe departe? Nu-i mai bine oare să îmi văd de ale mele și cel puțin să păstrez minciuna departe?

Dacă acceptarea asta a noastră este reală, ea ne da aripi. Dacă acceptarea asta este o simplă vorbă care sună bine, apăi ea uneori taie aripi care sunt pregătite deja de zbor. Și mă întreb eu acum: Oare nu care cumva ăsta-i unul dintre păcatele adevărate?

Mă uit la mine. O viață întreagă am trăit inconștiență de coloana mea. O viață întreagă am mers fără să fiu conștientă că din când în când tendința corpului meu este își îndrepte genunchii spre interior. O viață întreagă am trăit fără să fiu conștientă că parte din puterea din corpul meu merită protejată și nu împrăștiată peste tot.

Uneori ne întindem singuri capcane. Uneori cu intenții bune ne tăiem aripile alea care erau gata să zboare în simplitate. Mă uit la mine. Apăi recunosc că aș fi trăit mult și bine în ignoranță dacă nu apărea această fisură de menisc. M-a trezit și m-a adus în corp. Da, corpul meu are nevoie de mine. Corpul meu are nevoie de un om conștient mai degrabă decât de un om care se acceptă mereu cu toate ale sale. Și da, poate că acceptarea este sănătoasă și este un punct de plecare. Dar să zic că „Îmi accept corpul fix așa cum este el” , să mă uit cu ochii realității la mine și să văd că totuși mai este loc de mai multă sănătate în corp și să rămân pe loc în mireasma lui „îmi accept corpul fix așa cum este el” este o mare cruzime. Acceptarea este un punct de plecare, dar nicicând parcă nu ar trebui să fie un punct în care să ne oprim.

Mă uit la mine. Mă așez să îmi fac exercițiile zilnice pentru că iaca așa am descoperit la 29 de ani că sportul mă poate salva. Și mă apucă o lene uneori de îmi vine iar să zic ” Îmi accept corpul fix așa cum este el”, doar că dragul de corp mă trage de mânecă și mă cheamă să mă respect. Să mă respect acum înseamnă pentru mine să îmi spun adevărul. Da, dragă mea, nu ai suficientă putere în mușchi și dincolo de corpul asta zvelt nu-i chiar atât de multă forță. Respect acum înseamnă pentru mine să mă țin de un program de antrenament indiferent de cât de greu sau mai bine zis de cât de lene îmi este. Și da, uneori mi-e o lene de vorba aia…mă doare. Respect acum înseamnă pentru mine să accept că am făcut suficiente greșeli în trecut. Respect acum înseamnă pentru mine să îmi spun sincer că nu-mi accept corpul fix așa cum este el ci îi sunt alături să devină fix așa cum îi este lui mai bine. Și nu mi-e ușor deloc să îmi las în urmă fuga. Vă zic că așa bine m-aș așeza iar în minciuna împachetată frumos, doar că de data asta sunt chemată către altceva.

Poate că nu m-aș fi trezit nicicând dacă nu venea această fisură de menisc. După multe luni în care m-am zvarcolit pe toate părțile, îmi dau seama cu sinceritate că meniscul asta m-a ajutat să mă mișc într-o direcție înspre care merită tot omul. Meniscul meu îmi cere să devin un om responsabil de sănătatea lui. Și da, o parte în toată povestea asta o au și doctorii și antrenorii, dar poate cel mai fain este că și noi suntem chemați să jucăm în hora asta. Da, păi nu are putere cineva să ne facă bine dacă noi nu vrem să ne fie bine și dacă nu începem și noi să ne construim părți din binele asta.

Tot ce am vrut să spun este că este foarte ok să simțim că nu ne putem acceptă corpul fix așa cum este el. Este normal și uman să avem astfel de simțiri. Simt că acceptarea poate să fie un moment de început în care vedem realitatea și apoi cu bună știință începem să aducem în interioarele noastre mai multă sănătate. Și da, nu-i întotdeauna vorba despre pătrățele, mușchi, fese ferme și alte bunăciuni ci pur și simplu de respectul oferit nouă, un tip de respect care își asumă să fie părtaș la a aduce mai multă sănătate în interioarele noastre.

Simt din tot sufletul că venim pe pământ cu multe daruri. Simt din tot sufletul că venim și cu responsabilitatea să păstrăm, să susținem și creștem sănătatea din corpul nostru. Uneori primim șansa să creștem sănătatea din corpul nostru și simt din toată inima că uneori „Îmi accept corpul fix așa cum este el” ne poate întinde o capcană. Da, căci uneori acceptarea asta înseamnă să ne retragem din joc. Suntem chemați în horă. A fost măreț momentul acela în care am acceptat că nu îmi accept corpul fix așa cum este el și am început să devin conștientă de ce pot face concret să îi fie mai bine. Mi-e bine acum. Merg pe picioarele mele mult mai conștientă și îmi dau seama că este responsabilitatea mea să renunț la fugă și să mă îndrept spre mine cu respect. Corpul meu are nevoie de susținere și iaca așa până la 29 de ani nu m-am gândit că am nevoie de o musculatură mai puternică.

Și da, vorbesc despre trăirile mele și în unicitatea noastră simt că este posibil să nu existe vreun alt om care să simtă că mine. Zic doar că trăirea asta a fost mult prea puternică și a meritat toată atenția mea. Trăim într-o lume în care cuvântul construiește. Simt că merităm să ne vorbim real și fără ocolișuri. Și da, uneori să acceptăm că ceva este în neregulă. Și da, și asta tot iubire este.

Va iubesc și va doresc tuturor sănătate și cât mai multă putere să fim reali față de noi. Să folosim cuvintele conștienți că ele construiesc aripi, dar le și taie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s