Mi-e dor de tine ca de mine. Mi-e dor să scriu și nu știu cum se face că de prea multă vreme m-am privat de plăcerea asta. Of Doamne! M-am ocupat cu atât de multe și am uitat de mine prea de multe ori. Sunt ocupată îmi tot spuneam. Apăi până când să mă tot țin departe de ce iubesc cel mai mult?

Sunt la constelații sistemice. Am plâns două zile cât pentru ultimul an în care parcă m-am ținut prea ocupată să plâng. Mi-e dor de tine ca de mine. Ce de trăiri. Câtă viață șade prin interioarele mele și cât să mă mai ascund sub masca omului ocupat?
Am senzația în ultima perioadă că mă pierd pe mine. Unde mai sunt eu în toată povestea de acum? De ce stau atât de departe de ce iubesc? Ce mă ține departe de mine și de ale mele?

–Bine că te-am mai găsit, bunică dragă. Doamne, de 15 ani nu te-am mai văzut. Ești așa cum te știu. Te prind în curte dând cu mătura. Ești subțirică și deschisă la viață și la chip. Ți-e greu. Ți-a fost atât de greu bunică dragă în toți anii ăștia și eu am fost prea ocupată să stau să te țin de mână. Bunică dragă, hai că am ajuns. Îmi pare rău că am fost atât de departe în toți anii ăștia.

Părinții mei au divorțat când eu aveam vreo 14 ani. Am fost aproape de părinții mei, dar cumva bunicii din partea tatălui au rămas prea în urmă pentru mine. Habar n-am de ce am așteptat 15 ani să-mi văd bunica. Habar n-am și nici chef să mă judec nu am. Am prea mulți pretendenți la rolul asta așa că îi las pe ei să-și facă bine treaba. Eu îmi văd de ale mele.

 După ce am mers la constelații sistemice am văzut cum se aprind luminițe atât de reale prin interioarele mele. Era seară când m-am decis că vreau să merg la bunica să mi-o văd cât mai este pe aici pe pământul asta. L-am sunat pe tata și i-am spus că vreau să mergem la bunica. Mi-era pentru prima oară în anii ăștia atât de dor de ea. Era ora 22 și tata nici nu știa cum să primească vestea. Ne vedem duminică și mergem împreună la bunica. Doamne, câtă nebunia. Ce frumos am adormit în noaptea aia în care am decis că îmi voi vedea bunica după mai bine de 15 ani.

Zilele au zburat și iată-mă în drum spre bunica. Mă cuprinde o frică nebună. Dacă nu apuc să o văd. Doamne, dacă moare și nu apuc să o țin de mână. Sunt în mașină cu Andrei și îi spun de toate fricile mele. Mi-e frică. Mi-e atât de frică. Dragul de el mă liniștește. Sunt în drum spre bunica.

Uite pădurea în care a copilărit taticul meu. Mă uit la fiecare copac ca și când ei sunt martorii istoriei neamului meu. Mă uit cu mult drag la pădurea asta. Taticul meu are atât de multe povești trăite aici. Suntem în mașină și îmi povestește că era să moară când era mic. L-a mușcat un șarpe. „Umblăm mult. Toată pădurea asta era a mea.”. Îmi aduc aminte cât de mult iubesc pădurea și cât de acasă mă simt în ea. Mulțumesc tăticule, pentru toate darurile pe care le-ai plantat în mine. Mulțumesc pentru toată viață care curge prin mine și datorită ție. Mă cred uneori prea mare, dar acum ca văd pădurea asta îmi aduc aminte că dacă nu erai tu, nici veste de mine. Mulțumesc că m-ai dat așa șansă măreață să vin pe pământul acesta și să-mi trăiesc bucuria. Mulțumesc tată.

Am ajuns. Bunica este în curte și dă cu mătura. Mă uit la ea. Mă așteptam să fie schimbată. Nici vorbă. Tot ochii ei blânzi și buni și tot îmbrățișarea aia caldă și blândă. Se uită la mine și îmi spune că nu mă mai cunoaște.” Nu te-am mai văzut de mult.” O îmbrățișez că să ne recunoaștem. Mă strânge de mână și ne invită în căsuța ei.

-Bine că te-am mai găsit, bunică dragă. Atât de dor îmi era de tine, bunică dragă.
Mă ține strâns de mână. Îmi dă drumul la mână doar ca să deschidă ușa. Doamne, câtă iubire între noi două. M-a recunoscut. Sunt nepoată ei. Întru în cămăruța ei. Dau de un tablou cu oamenii dragi din viață ei. Ai mei au divorțat de multă vreme, dar mamă-i încă în tabloul din cameră bunicii din partea tatălui. Este prima. O întreb de tablou și o bufnește plânsul. „O țin pe mămica ta acolo. Ce bine era dacă Mari rămânea cu Costel. Ei doi ar fi făcut multă treabă împreună.” Ah! O iubește pe mămica mea și i se citește iubirea în glas. Bunica dragă, mămica mea este bine.

Mă așez și îi vorbesc. Se așează și îmi vorbește. Mi-era atât de dor de ea. Mă ține de mână și îmi vorbește. Viața ei nu a fost deloc ușoară. A trăit lângă un bărbat care a bătut-o toată viață. A trăit și a înghițit totul spre binele copiilor. Mă ține de mână strâns și îmi spune că „A murit ăla bătrânu’ și a rămas asta.” Se uită cu multă durere înspre fiul ei mai mare, fratele lui tata. Omul asta a rămas în casă cu mama lui și nu de puține ori o bate. Băutură îi joacă viață și îi ghidează pumnii. Mă apucă frustrarea. Dragă de ea, o mână de om, și mult prea multă suferința. O strâng de mână și o mângâi. O las să îmi vorbească. Nu poate să-mi spună prea multe căci unchiul meu intră în cameră. Se uită cu atât de multă ură la el. Îi dă de mâncare, îl spală, ea i-a dat viață și el acum, ajuns mare și puternic, o bate.

O țin de mână și parcă țin de mână toată istoria neamului meu. O mângâi și îi mulțumesc. Este prima oară când îi mulțumesc ca am părul asta creț de la ea. Mulțumesc bunică pentru părul asta creț. De la tine îl am. O ascult. Mâncăm amândouă dintr-o prăjitură. Ea abia dacă mănâncă și îmi zice mie mereu să mănânc. Își cere iertare că nu a putut să-mi cumpere și ea un mărțișor. Of Doamne! Ce om bun și câtă bunătate văd în ochii ei.

Bunică, te iubesc și îți mulțumesc că mi-ai dăruit așa un tata bun și iubitor. Bunică, îți mulțumesc că ai plantat în mine așa multe daruri. Știi, de unele sunt conștientă, de altele nu am habar. Mi-era atât de dor de tine, bunică dragă.

Mă ține de mână cu putere. Ne ținem de mână ca pentru toți anii ăștia în care ne-am fost departe. Bunică, îți mulțumesc pentru toate darurile tale. Promit să te iubesc mai de aproape de aici înainte. I-am promis că o să revin curând să îi duc o poză cu noi două.

Știu că multe lucruri nedrepte poate se petrec în lume, dar iubirea este dreptul cel mai de preț al omului. Să ne iubim cât mai suntem pe aici pe pământul acesta. Și da, ținându-mă de mână cu bunica mea mi-am dat seamă că în anii ăștia mi-a lipsit. Da, ea era legătură cu parte din mine.

Va iubesc, femei din neamul meu și va mulțumesc pentru tot ce ați dat naștere.

Oameni buni, ne-am crescut într-o lume în care spunem prea ușor că mama și tata-i de vină pentru ce trăim noi în prezentul nostru. Prea ușor aruncăm cu durerile noastre în trecut. Prea ușor ne adâncim în răni ale trecutului și le punem în spinarea alor noștrii. La ce bun? Toți am avut o copilărie. Toți avem o mamă și un tată. Toți avem doi bunici și două bunicuțe. Toți avem un întreg neam care ne-a ajutat să fim aici. Și da, poate valorile noastre nu coincid. Poate că nu putem să fim ca ei chiar dacă îi iubim. Poate alegerile noastre sunt diferite de ale lor. Sigur noi avem drumul nostru și sigur și ei l-au avut pe al lor. Poate ne-am dat seamă că iubirea funcționează și altfel. Nu-i nevoie să le imităm viață că să le arătăm că îi iubim. Da, suntem liberi, dar tot îmi șoptește fiecare celulă din mine că merit să-mi asum viață. Și să mă întorc cu iubire către ai mei. Dacă cumva cred eu că au meșterit ei niște răni în copilăria mea, hai cu ce sunt eu acum, să-mi meșteresc viață de zi cu zi. Am toată puterea și responsabilitatea să fiu fericită. Am toată responsabilitatea pentru fericirea și tristețea mea de acum. Aproape că îmi vine să zic că nu am dreptul să pun în spinarea lor durerile mele. Am atât de multă putere în viață mea de acum că pot să-mi asum orice fericire și orice tristate. Va mulțumesc, dragi părinți că m-ați adus în lumea asta în care am putere și responsabilitate.

Îmi dau seamă acum, cât de ușor ne este să dăm vina pe părinții noștrii, pe rănile din copilărie, pe trecut și pe tot ce a dăruit el. Oare când punem în spinarea alor noștrii toate durerile noastre ne gândim și la toate momentele alea în care mămicile noastre au stat treze noaptea pentru că noi aveam colici? Ne gândim la turele de noapte pe care le făceau taticii pentru ca noi să avem ce pune pe masă?

Da, generația noastră de acum are acces la mult mai multe lucruri. Dar faptul că am citit o carte și am mers la niște cursuri de dezvoltare personală nu-mi oferă dreptul să pun în spinarea alor mei nefericirile mele. Este calea ușoară, dar nedreaptă. Este calea care nu duce către noi. Ce bine-mi pare că pot să văd. Ce mă bucur că simt în fiecare celulă iubirea simplă pentru ai mei. Sunt conștientă că au fost momente în care nu am avut o părere comună. Sunt conștientă că au fost momente în care până să îi înțeleg, i-am judecat. Toate sunt ale mele.

De curând am văzut o mămica stând în genunchi în față fetiței ei. O îmbrățișa de dimineață și stătea în genunchi ascultând-o ce simte. Doamne, de câte ori a stat mămica mea în genunchi și eu habar nu am. Părinții au făcut tot ce au putut ei mai bine cu ce erau ei la momentul copilăriei noastre. Minunat este că și noi putem să dăm iubirea mai departe și dacă am învățat ceva între timp… putem să dăm iubirea mai departe. Dar, fără baza lor nu știu pe ce stătea baza noastră.

Vă iubesc, neam al meu.