O respirație cu dor de ducă


13686659_1105592849510260_5906249022958704563_nSăptămâna trecută. Luna-i cu noi. Ne facem timp să ne scoatem afară. Este liniște. Îl iubesc pe omul acesta cât nici nu știam că pot să iubesc. Mi-e bine lângă el. Și binele asta nu înseamnă că mâncăm miere de pe jos. N-am găsit încă stupul potrivit și parcă nici nu prea îl căutăm. Iubirea noastră are cea mai bună compoziție. Da, este ca prăjitură pe care o deguști în pace și nu-i nici prea dulce, dar nici prea acrișoară, nici prea aromată. Este prăjitură care îți mângâie papilele. Ha, cred că s-a inventat o iubire care să mângâie.

Suntem amândoi și ne scoatem afară. Este liniște și pare să fie o seară normală cu o plimbare normală. Ieșim din bloc. Mă opresc și mă uit la lună. Ce măreție are luna asta și câte povești s-au meșterit sub clarul ei. Suntem amândoi și ne scoatem afară. Mi-e bine lângă tine, bărbosule. Suntem amândoi și ne scoatem afară. Pare liniște, dar nu-i deloc.
Pe strada noastră o bucată de viață dansează cu o bucată de moarte. O lumină puternică îmi ia privirea de la lună. Până acolo pe cer, iată ce lucrurile pământene se întâmplă aici. O lumină roșie pâlpâie. O mână de oameni în mijloc de stradă. Inima îmi tremură. O viață dansează cu o bucată de moarte. Lumina puternică ne trezește din visarea noastră. Oamenii ajută oameni. O mână de oameni în mijloc de stradă. Un om dansează cu viața și cu moartea lui. Unde te duci tu viață când pleci din trupurile oamenilor?

El mă întreabă dacă sunt sigură că vreau să văd asta. Îi spun că da. Mă opresc. Pe stradă se odihnește trupul unui om. Oamenii sunt lângă oameni. Două ambulanțe s-au oprit din alergare. Tac și ele. O întreagă lume se oprește pentru un suflet. Se luptă să trăiască? Se luptă să moară? Cine știe. Mă opresc. Gândurile mele se așează și încep să cânte un „Tatăl Nostru”. Mi-e frică să stau prea aproape. Închid ochii și mă rog. Sufletul omului de jos știe cel mai bine ce are de făcut.

Mergem până la capătul străzii și ne întoarcem. O echipă de la ambulanță își face treaba de minune. Oamenii ăștia chiar luptă să aducă un om la viață. Ce meserie. Mă înfioară. Mă uit la ei și simt cum în tot corpul curge înfrigurarea. Ei, sunt concentrați. Îl resuscitează. Primul om obosește și cel de-al doilea îl înlocuiește. Își fac treaba măreț. Sunt concentrați și fac tot ce le stă lor în putere. Oamenii ne cheamă să ne apropiem. Poate îl cunoaștem. Telefonul a sunat de câteva ori. Cineva îl așteaptă acasă. Un copil  poate îl așteaptă să îi spună : Tăticule, vreau să mă iei în brațe ca în copilărie. O soție poate îl așteaptă să îi spună: Știu că uneori sunt ursuză, dar să știi că te iubesc ca în ziua aia în care ne-am cunoscut. Un nepot poate îl așteaptă să se joace cu bunicul lui preferat. El este întins de minute bune pe stradă. Singură legătură cu lumea astea este o inimă care ar vrea să înceapă să bată iar…și oamenii de la salvare care îi ating inima.

Tac și ne uităm. Mă rog și mă înfioară. Nu pot să cred cât de ușor fuge viață printre degetele noastre. Oamenii de la salvare nu încetează să spere. Deja a trecut mai bine de oră. Îl strâng pe Andrei tare, tare de mână și mergem mai departe. Am o stare de liniște ciudată. Habar n-am de unde vine, dar mă uit la om și la cei de la ambulanță. Nu am putere să sper sau să-mi doresc. Văd doar cum o viață dansează cu o bucată de moarte.
Plecăm, doar ca să ne întoarcem. Habar n-am de unde vine gândul asta. Plecăm, doar ca să ne întoarcem. O mână de oameni. Toți suntem un suflet. Sperăm cu toții într-o respirație. Sperăm cu toții într-o respirație. Nicicând o respirație nu a fost așa dorită. Ah! Când mă gândesc că trec atât de multe pe lângă mine și nici măcar nu-mi dau seama cât de mult le doresc.

Plecăm, doar că să ne întoarcem. Habar n-am cum îl cheamă pe bărbatul de pe jos. Îl simt iubit. Parcă toată lumea de aici se prinde de mână. Dorim să respire. Doctorii își fac treabă minunat. Sunt obosiți tare. Îl văd pe un doctor cum se odihnește după resuscitare. Este obosit și își dorește o respirație. Toți privim omul de pe jos. Doctorii ăștia stau lângă el de mai bine de o oră.

Plecăm oare, doar ca să ne întoarcem? Omul de pe jos pleacă. După aproape două ore de resuscitare omul de pe jos pleacă sus. Ce ciudată este moartea? Oamenii de lângă el se țin parcă de mână. Câtă bunătate văd. Toți îi felicităm pe cei de la ambulanță. Un doctor spune privind către omul de jos: Am încercat să facem tot ce a fost posibil. Ne privește apoi pe toți și explică oamenilor ce urmează. Treabă lor până aici a fost. Parcă simt că oamenii vor să îi aplaude. Un bărbat spune: Felicitări! Am văzut cu toții că v-ați făcut treabă foarte bine.

Plecăm oare, doar ca să ne întoarcem? Respir. Îl țin strâns de mână pe Andrei. Ce ciudat. Ieșim afară să luăm o gură de aer și dăm de un om care nu a mai avut șansa la o gură de aer. Mă tot gândesc la familia lui. Pe el îl simt bine. Acum nu-l doare deloc. Acum omul de pe jos este sus. Suflețelul lui simt că se odihnește și este printre noi. Le mulțumește doctorilor. Parcă le zice: Va mulțumesc că ați făcut tot ce a ținut de voi să mai respir încă puțin. Nu am mai putut. Să vă spun că până acum nu suportam medicii? Parcă toți voiau câte ceva de la mine. Voi nimic. Voi ați vrut să-mi mai dăruiți încă o respirație.

Plecăm spre casă. Ajungem repede. Îl strâng pe Andrei în brațe. Mi-e frică. Doamne, cât de frică mi-e să nu-l pierd. Ne ținem strâns în brațe. Moartea asta ne trezește. Moartea este atât de pământeană. Plecăm, venim și poate iar plecăm și iar venim. Habar n-am ce vrea sufletul. Unde se duce viață după ce moartea apare prin interioarele de om? Unde se duc amintirile omului? Există un loc în care sunt colecționari de amintiri din lumea oamenilor? Unde se duc toate bucuriile omului? Unde se duce momentul ăla în care se naște primul copil, al doilea sau al treilea? Unde se duce amintirea aia când bărbatul cu a lui nevastă își iau liber de la tot și trăiesc concediul ăla în care își permit să se iubească nebunește? Unde se duce clipa aia în care omul a făcut dragoste pentru prima oară cu ființă iubită? Unde se duce clipa aia când a mâncat cozonaci de la bunica? Hm! Ce se întâmplă cu toate dorurile omului? Unde pleacă toată durerea care încă se mai cuibărea din când în când în sufletul lui? Unde pleacă a omului copilărie? Există oare vreun loc unde toate copilăriile se întâlnesc? Și dacă da, ce face o copilărie când vede o altă copilărie? Cum se joacă copilăriile între ele? Unde merg toate fricile omului plecat? Rămân pe pământ și sunt culese de alți oameni precum culegem florile de pe câmp? Și dacă da, ce face o frică să înflorească și să fie culeasă de un om viu? Unde se duc toate fericirile oamenilor? Rămân pe pământ și înfloresc și ele când oamenii au nevoie de ele? Cum rămâne omul pe pământ? Unde îi pleacă visurile? Rămân pe pământ și bat la ușile altor suflete?

Tac și ascult. Când știe sufletul să plece? De ce nu anunță? De ce oare sufletul de mii și mii de ani alege să plece pe neașteptate? Pe el oare cine îl așteaptă? Unde plecăm? De ce unii se grăbesc? De ce unii pleacă atunci când le este lumea mai dragă? De ce unii pleacă într-un leagăn în cea mai blândă liniște și alții într-un război în cea mai mare gălăgie? Mai aude sufletul gălăgia și liniștea după ce pleacă?

Moartea asta mi-a adus aminte să iubesc cât mai am încă respirație în mine. Mămică, promit să îți arăt că te iubesc cât încă mai am respirație în mine. Tăticule, promit să îți arăt că te iubesc cât încă mai am respirație în mine. Surioară, promit să îți arăt că te iubesc cât încă mai am respirație în mine. Iubitule, promit să îți arăt că te iubesc cât încă mai am respirație în mine.

Moartea asta mi-a adus aminte să iubesc cât mai am încă respirație în mine. Promit să spun oamenilor că sunt frumoși atunci când îi văd. Promit să văd binele din oameni în continuare și să îl grăiesc când îl văd. Nu-i vreme de pierdut. Acum mi-am amintit de serile alea când mă trezeam și nu puteam pentru câteva secunde să respir. Îmi doream așa mult să-mi revin și să mai trăiesc puțin. De fiecare dată, am primit o nouă șansă la iubire.

Moartea asta mi-a adus aminte să iubesc cât mai am încă respirație în mine. Promit, să nu mai tac și să mă complac. Nu avem timp. Nu-i vreme de pierdut. Îmi pare rău că nu mai sunt pe placul tuturor, vreau să îmi trăiesc respirațiile pe placul meu. Când mă uit în oglindă vreau să mă plac și să fiu fericită că nu am ținut în mine cuvintele alea care aveau nevoie să fie spuse. Da, nu trebuie să fiu iubită de toată lumea. Până la urmă, treabă mea pe pământul asta este să plec știind că am ajuns să mă iubesc pe mine.

Moartea asta mi-a adus aminte să iubesc cât mai am încă respirație în mine. Promit să-mi arăt măreția prin muncă mea. Nu-i vreme de pierdut. Pentru când las toate dorurile mele? Nu-i vreme de pierdut. Promit să stau aproape de fiecare vis nebun de libertate. Mândruța dragă, am văzut cât de frumos pot să mă îndrăgostesc de nebunia ta. Ce frumos visezi tu. Ce frumos te conectezi cu Dumnezeu și cât de des îl lași să vorbească prin creația ta.

Moartea asta mi-a adus aminte să iubesc cât mai am încă respirație în mine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s