Călugărul regăsit și femeia cu farfuria de la ghiveci prea plină


12348065_1044547928910847_3424289669231395455_nEste dimineață și în suflețelul meu se cuibărește un petec de liniște. Dimineață asta mă prinde în viață. Mă așez pe petec de liniște și încep să scriu. Scrisul vine din toate interioarele mele. Scrisul mi-e legătură mea vie cu dumnezeirea. Cum mă așez să aștern cuvintele, parcă Dumnezeu își face timp să se așeze lângă mine. Mă ține de mână. Ne șoptim. Eu îi povestesc de ale mele. El îmi povestește de ale lui. Printre scrisul meu se cuibăresc și vorbele lui. Este liniște pe petecul asta de liniște.

Încep să scriu pentru treasure hunt. Cuvintele vin lin. Ideile se așează lin. Visurile mele se așează pe petecul asta de liniște. Ce bucurie îmi simt prin interioare când meșteresc treasure hunt-ul. Ce bucurie pe petecul de liniște. Mă simt susținută de vorba blândă a lui Dumnezeu. Pe foaie albă încep să se așeze magie curată.

De fiecare data când meșteresc un treasure hunt am un gând care mă ghidează. Da, îmi doresc cu tot sufletul că ceea ce meșterim să fie potrivit pentru fiecare om care alege să vină cu noi în călătorie. Văd magia pe pământ de ani buni și mulțumesc pentru că într-o zi gândul asta s-a cuibărit pe petecul meu de liniște și nu a mai coborât de acolo.
Caut și din întâmplare dau de o mânăstire. Îi citesc numele printre alte mânăstiri și tresat. Este ea. Doamne cât am mai căutat locul asta și cât de ascuns mi-a fost până astăzi. Da, până în ziua asta în care dimineața mă prinde meșterind pentru treasure hunt. Tresar. Este dimineață și mă prinde o bucurie ca în copilărie când urmă să plec cu mama și cu tata la mare. Liniște în sufletul meu. Din întâmplare am dat de o mânăstire unde sufletul meu a găsit liniștea chiar de nu o caută.

Eram mai tânără și poate și mai nebună. Era pe vremea când iubirea mea pentru Andrei primăvărea. Eram la început de iubire. Nici nu știam cine sunt eu prea bine ca să apuc să mă îndrăgostesc de el cu totul. Eram la început de iubire. Era o zi ca toate celelalte. Am plecat cu niște prieteni pe drumurile țării. Pe atunci nici nu aveam habar cât de mult am să mă îndrăgostesc de țara mea. Plecam fără așteptări și cu bani puțini în buzunare. Eram prea plină de iubire. Avem siguranță în nesiguranță. Era un verde blând și cald.

Munte magic cât vezi cu ochii. O șosea care lăsa muntele să danseze în fața noastră. Verde. Mult prea mult verde. Un dans blând pe câmpurile liniștite. Păsări care zboară libere. Noi învățând să ne ținem de mâini. Liniște. Țin minte și unde stăteam în mașină… la mijloc și mă tot minunam privind pe geam. Natura se îndrăgostea de mine și eu de ea. Elena, o bună prietenă știa locurile astea și ne-a spus povestea locurilor prin care mergeam. Simțeam liniștea deși eram poate prea tânără să o las să mă cuprindă cu adevărat.

Am ajuns. Suntem la mânăstire. Un verde viu îmbrățișează biserică și locul în care dorm călugării. Plante. Multe plante. O văcuță care paște în liniște în curtea bisericii. Mulți copaci în spatele bisericii și o liniște pe care nu pot să o cuprind. Ziua trece repede la mânăstire. Mi-am tot clătit privirea și iată că a apărut noaptea. Noaptea la mânăstire. Prima mea noapte în mânăstire. Mi-e atât de clar patul meu de la mânăstire. Am amintiri atât de clare din acele zile. Femeile au adormit într-o cameră și bărbații în altă cameră. Până să adormim ne-am așezat la o vorbă și la o bucată de râs sănătos. Un călugăr ne-a bătut în geam și ne-a amintit că suntem la mânăstire și aia-i oră de rugăciune. Am trăit atunci o rușine tare ciudată. A trecut curând când somnul a venit la noi. Rușinea a intrat și ea la somn. Așternuturi curate și miros de simplitate. Liniște și mult întuneric. Mi-a fost frică. Frică tare. Era prea multă beznă pentru mine cea învățată să trăiesc în lumini. Liniște și prea mult întuneric. Am adormit înainte să mă conving că mi-e frică. Am adormit și am visat multe în noaptea aia. Binecuvântat mi-a fost somnul din seară aia. Am visat și îmi aduc aminte că de dimineață eram convinsă că am visat un preot și pe Dumnezeu. M-am trezit în multă lumină. Mi-era tare bine. Am tăcut în dimineața aia. Trăisem prima mea noapte la mânăstire. Pornisem la drum în întuneric și acum mă trezisem în lumina. Este zi de slujbă. Din cămăruța noastră mergem direct la slujbă. Îmi aduc aminte lumina de pe prispă. Ce blândă și caldă era. Și cât de fain se completă cu visul meu. Nu-l mai știu pe vis, dar știu că a fost unul dintre visurile alea care au pus sămânța de liniște prin interioarele mele.

Țin minte că am mers pe lângă biserică și m-am așezat la lumina soarelui lângă un copac. Liniște. O liniște. Un petec de liniște lângă o bucată de pământ și de soare. Nu țin minte multe de la slujbă, dar liniștea aia de lângă biserică o țin minte prea bine. Simțeam că sunt pe niște pământuri magice. Simțeam povestea locurilor și a pământului atât de grăitor. Ce măreț când îți rămâne un petec de liniște după o zi trăită.

Am ajuns la masă. Drumul spre masă era plin de flori. Multe flori înflorite. Îmi doream să merg pe acolo desculță. Am ajuns la masă. Călugărul care cu o seară înainte ne-a bătut în geam și ne-a amintit că suntem la mânăstire și este oră de rugăciune… ne-a primit cu chipul lui senin. Mintea mea plină de rușine s-a gândit că o să ne spună iar cât de nepotrivit a fost aseară că am râs în timp ce călugării erau în camerele lor și voiau să își spună rugăciunile. Nici vorbă. Păi ce…și lui Dumnezeu îi place să radă. Da, lui Dumnezeu îi place să radă. Călugărul ne-a primit cu chipul luminos. Aseară ne-a spus ce era de spus, astăzi era o nouă zi și ne-a primit cu lumină. Ce măreț să spui oamenilor ce ai de spus și a două zi să îți păstrezi lumina în privire. Fiecare zi este o șansa ei la lumină. Să spunem ce avem de spus la vremea lor și apoi să trăim dimineți cu lumina în privire.
Ce binecuvântare călugărul asta. Îmi amintesc și acum cum stăteam la masă. Era liniște în gând și-n farfurie. Ioi și ce gusturi. Bogdan făcea clătite de post. Magie curată timpul trăit aici. Ce lecții minunate și simple. Oamenii ăștia chiar știau să se bucure de mâncare. Totul era că într-o mare familie. Am mai stat puțin la mânăstire și în acea zi am plecat mai departe în călătoria noastră.

Țin minte și acum ce simțeam în mașină în drum spre casă. Trăisem la mânăstire prima mea noapte începută cu multă frică de întuneric și plină de visuri pline de lumină. Simțisem bunătatea călugărului iertător. Văzusem ce înseamnă să spui ce simți și a două zi să te trezești cu lumina în privire pentru tine și pentru cei din jurul tău. Fusesem atât de încântată să trăiesc liniștea aia de lângă biserică de pe petecul de pământ de lângă un simplu copac. Mi-am promis atunci să revin.

Promisiunea mi-a fost puternică și iacă așa atât de puternică de am uitat complet de ea. M-am luat cu viață și am uitat că vreau să mă întorc la acea mânăstire. Ce ți-e și cu dorințele astea prea puternice. Se fac uneori neuitate. La un moment dat mi-am amintit de mănăstirea asta și voiam să revin. Parcă mi-am șters din amintire numele acestui loc. Am căutat la un moment dat mail-urile în care vorbeam cu oamenii despre ce loc minunat am vizitat noi în acel weekend. Nimic. Totul șters. Nici urmă de locul asta. Țin minte că mi-am dorit puternic să îmi aduc aminte. Tot atât de puternic mi-am dorit să-mi amintesc că am uitat și mai tare. Ce ți-e și cu puternicul asta…

 În ziua în care am scris pentru treasure hunt mi-am amintit fără să vreau. Căutăm idei pentru dragă noastră călătorie. Și hop….a apărut un nume. Ce bucurie copilărească să-mi aduc aminte despre locul asta. Da, da, vreau să mă reîntorc acolo. Îmi tremurau interioarele de atât de multă bucurie. Am să revăd verdele ăla pur. Da, mă întorc în locul în care am visat atât de liniștitor. Ce ți-e și cu treasure hunt-ul asta. Cum scoate el „din întâmplare” un nume în față ochilor mei.

Tac și mulțumesc căci văd că unele dorințe puternice se întorc către mine când sunt gata să le îmbrățișez fără de putere. Tac și mulțumesc. Și mă simt binecuvântată de tot ce o să se trăiască pe pământul asta magic de la mânăstire. Da, în locul în care eu am văzut oamenii cum se trezesc cu lumina în privire. Da, în locul în care oamenii grăiesc cu claritate. Și nu-i răutate în claritate. Dacă spui ce îți dorești nu ești rău. Da, nu ești rău dacă spui ce îți dorești. Da, nu ești rău dacă le spui celorlalți că te deranjează și nu te lasă „să îți continui rugăciunea”. Da, nu ești rău dacă nu ești pe placul tuturor. Da, nu ești rău dacă deschizi gură și spui verde în față fără să îți fie frică de neiubirea celor din jurul tău…

– De ce ți-e ție frică, ființă dragă?

– Păi cum o să mai fiu eu iubită? șoptește fetiță mică din interioarele mele. Cum o să mai fie iubită fetița din interioarele mele dacă ea le spune oamenilor și ce nu vor ei să audă?

– De ce ți-e frică, ființă dragă?

– Uite, mulți ani am fugit să le spun oamenilor ce simțeam de frică să nu-i rănesc. Dacă vorbele mele îl rănesc. Las că mai bine mă rănesc pe mine. Eu sunt învățată. Eu sunt puternică. Pot să duc.

– Ba nu, dragă mea…puterea din tine nu-i despre pot să duc. De ce ți-e frică, ființă dragă?

– Când cineva supără interioarele mele, mă uit spre mine de cele mai multe ori. Oare nu cumva am greșit eu? Oare nu aș fi putut eu să las de la mine? Când cineva mă supără, îndrept degetul învinovățirii spre mine.

– De ce ți-e frică, ființă dragă?

– Mi-e frică să mă văd că m-am schimbat. Nu mai sunt ființă aia pe care o iubește toată lumea. Ah! Cred că-i mai bine așa. La ce bun să mă iubească toată lumea când eu nu pot să iubesc chiar pe toată lumea în toate momentele? Unde-i corectitudinea? Păi este corect că eu să fiu iubită de toată lumea când real eu nu pot să iubesc chiar pe toată lumea în toate momentele?

– De ce ți-e frică, ființă dragă?

– Uneori tac pentru că așa am tăcut. Tac din inerție. Tac pentru că mi-e greu să nu fiu iubită și apreciată. Mi-e frică de întunericul pe care îl pot vedea ceilalți în mine. La ce bun să-mi fie frică de întunericul asta când eu l-am văzut cu ochii mei și zău că nu mi-a făcut vreun rău?

– De ce ți-e frică, ființă dragă?

– Pentru că m-am obișnuit să supraviețuiesc și cu farfuria de la ghiveci plină de apă. Da, sunt ca o floare căreia nu-i place prea mult apă, dar na….tace când tot primește apă. Omul te iubește…tu nu vezi că el îți dă apă. Te iubește. Îți dă apă. Te iubește. Ce-i cu tine de nu ești recunoscătoare? Ei, dar tu nu vezi că mie nu-mi trebuie atât de multă apa 😦 Cât să tot trăiesc cu ghiveciul prin cu apă. Tu crezi că-mi faci bine, eu aproape de mai pot să respir de la atât de multă apă. Gata. Vorbesc. Nu am nevoie de atât de multă apă. Eu sunt o floare diferită. Și să știi că nu tot ce îți face ție bine, îmi face și mie bine. Poate tu ești o altă floare. Da, tu ești sigur o altă floare. Nu îmi pune mie câtă apă ai tu nevoie. Da, te rog să nu-mi pui mie câtă apă ai tu nevoie. Gata. Mă văd. Uite-mă câtă apă am acceptat. Unde mai pun că mi-am turnat și singură. Gata. Stop. Nu-mi place.

– Ființă dragă, a dispărut frica?

– Da. Da. Da. Am vorbit. Ce bine mi-e acum că grăiesc. M-am văzut cu farfuria de la ghiveci plină. Stop. Gata. Am grăit. Am vorbit. Am început să le spun oamenilor și lucruri pe care simt că nu vor să le audă din prima. Și poate nici din a doua, dar treabă mea nu-i să deschid urechea omului ci să grăiesc ce am eu de grăit și omul din față mea aude ce are el de auzit. Stop. Gata. Am grăit. Am spus oamenilor ce mă deranjează și am început să plantez binele și sănătatea în interioarele mele. Este lumină de fiecare dată când spun ce mă deranjează. Las lucrurile astea să se remeșterească. Când ele pleacă grăite din interioarele mele au șansa de „remeșterire”. Nu mai păstrez lucruri prin interioarele mele. Merit camere luminoase și aerisite. Grăiesc des. Îmi era atât de natural să văd binele în cei din jurul meu, dar atât de nenatural să grăiesc când mă vedeam cu farfuria de la ghicevi plină. Tăceam și iar tăceam, iar rădăcinile se tot scufundau. Cine sunt eu să-mi putrezesc rădăcinile? Of. Ce greu mi-a fost să grăiesc ce nu-mi place. Ce greu mi-a fost să las controlul deoparte. Da, controlul ăla nebun să mă simt mereu iubită și apreciată. Ce greu mi-a fost să las controlul deoparte. Îmi era frică că lumea nu o să mă mai iubească și nu o să mă mai aprecieze dacă eu le spun și neplăcute. Hm! Ce ți-e și cu graiul asta. Am grăit și despre lucrurile care mă deranjau și iubirea nu a dispărut. Unde pui că a înflorit. A înflorit cald și blând. A înflorit și iată-mă cu farfuria de la ghiveci curată. Respir. Grăiesc. Trăiesc. Am fix câtă apă am nevoie. Mi-e bine. Mi-e bine. Ce bine mi-e de la o vreme. Da, de la vremea aia în care am grăit și despre ce mă deranjează. Și da, dacă îți spun că ceva mă deranjează asta nu înseamnă că mâine nu o să te mai privesc cu lumina. Tot cu lumina te privesc. Continui să văd măreția din tine. Dar lumina este mai creatoare acum. Acum respect și lumina din interioarele mele.

Tac și abia aștept treasure hunt-ul din inimă…din INIMĂ ȚĂRII am vrut să spun.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s