Meriți mândruță, meriți!


59448398_2140980292653716_3843008243924205568_n
Hm! Ce binecuvântare. Săptămâna asta mi-am văzut o prietenă dragă. Au trecut trei ani din momentul ăla în care mâncam căpșuni și vorbeam despre ale vieții pe un petec de pământ. O simt în sufletul meu. Mi-e atât de dragă precum o soră. Ioi! Au trecut trei ani și uite că acuși că o văd simt o iubire măreață. Sunt oameni pe care deși nu îi văd cu anii, au un loc așa cald în inima mea. Așa-i Crina cea măreață. Au trecut trei ore și noi ne-am tot privit în ochi și ne-am povestit cu sete. Niște trandafiri de dulceața ne-au tot admirat. Doamne, câtă binecuvântare să mă aflu în fața unei prietene și câtă sete de vorbă din asta sufletească :). Câtă binecuvântare să încep să vorbesc cu sete despre interioarele mele. Doamne! Ce mișto „să stau dezbrăcată” în fața unui suflet drag.

Ufff! Hai să zic. De la o vreme mi-am propus ca atunci când mi-e dor, să mă las să-mi fie dor, dar să zic ceva de dorul meu. Da, sau când cineva zice că îi este dor de mine să zic imediat: „Hai să ne vedem săptămâna viitoare. Pot după ora 16:00 🙂 . Ioi și magie se întâmplă de la o vreme. Și zău că pot să merg la întâlniri și obosită, și cu mii de culori printre unghii de la grădiniță, și cu scoarță de copac prin buzunare, și cu ochii neodihniți, și cu parfum de copilărie, și cu visurile mele și cu toate. Și nu știu cum se face că naturalul asta înflorește. Și acceptarea că tot eu sunt și în rolul asta de acum mă binecuvântează cu adevărat.

Hai să vă zic de-o luptă de-a mea. M-am obișnuit cu mine zen. Și da, este tare bine așa, doar că viața este din zile și zile. Și da, iubesc de mor, vorba aia care până la urmă zic să o schimb în iubesc de trăiesc și mai bine atunci când pictez. Știu că sunt săptămâni în care nu apuc să țin pensula în mână nici măcar o secundă, dar țin de mână un suflețel de copil la grădiniță căruia îi sunt alături și care înainte să doarmă la prânz îmi spune cu vocea lui blândă „Te iubesc, Alec!”. Iubesc energia din treasure hunt cum am învățat să mă iubesc și pe mine. Aș sta în fiecare zi în treasure hunt, dar iacă așa aș rata ochișorii aia blânzi care după somn se cuibăresc lângă mine și îmi spun:”Alex, mi-e dor tare de Mesi”( cățelușa de la Galați) și stă în brațele mele și o mângâi și timpul șade în brațele noastre. Și da, iubesc să scriu și sunt zile în care merg pe stradă și vin ideile, dar când ajung acasă mă ia un somn de se duce toată energia de scris. Știu că suflețelul meu vrea să scrie mai mult.

Hai să va spun direct ce vreau să zic. M-a durut mult sufletul în zilele alea în care aș fi dat orice pentru încă vreo trei ore din zi în care să am vreme și energie pentru lucrurile care mă însuflețeau înainte. Am trăit așa o durere. O durere din aia venită din dorință mea de sens în viață și de echilibru. Unde sunt? Unde vreau să fiu? De ce am venit eu aici? Ce-i mai potrivit pentru mine să aleg? De ce dacă eu iubesc niște lucruri nu sunt alături de ele toate orele din ziua mea? Văleleu câte și mai câte. Să zic drept, durerea mea a venit în câteva rânduri din obiceiul meu diliu de-a mă raporta la mine cea de acum câțiva ani. Da, am trăit să văd o Alexandra care își trăia zilele în bucurie. Pentru atunci am descoperit ce însemnă bucuria pentru mine. Și da, nu era nici atunci o bucurie plenară, căci aveam multe lipsuri și pe vremea aia. Îmi lipsea o parte din libertate. Da, acum că scriu îmi este și mai clar. Durerea mea a venit în multe zile din obiceiul meu diliu de-a mă raporta la mine cea din anii trecuți. Sunt un om liber. Mi-am demonstrat asta și am trăit în fiecare an libertatea cu fiecare celulă din corpul meu. Viața mea a fost ghidată de decizii. Și de mă iau de mână și privesc de sus, deciziile din toți acești ani au fost cele mai potrivite pentru mine. Cresc și înfloresc, asta mi-e simțirea de acum. Doamne, ce de durere am trăit. Și când mă gândesc că durerea a izvorât din obiceiul meu diliu de-a mă compara pe mine cea de acum cu cea de acum câțiva ani.

Ufff! Respir adânc. Acum că-mi scriu, fraza asta răsună cu atât de multă putere. Da, ce obicei diliu și câtă presiune pe mine. Adică, uite ce pretenție aveam eu de la mine…să fiu cea de acum și să fiu și cea din trecut. Of! Mai mândruță! Dar ce presiune mai suflete. Nemulțumirea mea venea din presiune. Păi, cum să poată draga de Alexandra să ducă și prezentul și trecutul în aceeași zi? Adică, hai să le înghesuim pe toate ca să ne fie bine. Păi cum să ne fie bine cu ele înghesuite? Cum să mai respiri și tu mai suflete? Cum să îți lași viața să crească atunci când tu le vrei pe toate cele magice în ziua ta? Și magia asta are rândurile ele? Cum să înghesui toate rândurile și să vrei să scrii o carte pe care să o și înțelegi și să o dai și mai departe? Cum să te chinui că nu ai vreme de ce îți plăcea în trecut când prezentul tău este atât de colorat? Of, mai inimă…dar cum să îți mai vezi tu binecuvântările de azi când mereu ai vrea să repeți ce ți-a făcut bine ieri? Și crezi că ar fi bine la tine în viață de ai repeta mereu zilele? Oare magie nu înseamnă să te uiți la fiecare zi și să lași viața să curgă prin tine? Plângi mai fată dragă. Plângi și lasă lacrimile astea să te curețe. Nu-i judecată ci este adevăr. O femeie crește și înflorește. Și mereu și mereu folosește ce a descoperit în trecut pentru ca prezentul ei să fie înfloritor.

Hai să îmi mai zic ceva? Simt că raportarea asta la trecut nu ne lasă să ne vedem binecuvântările din prezent? Va spun că iubesc să pictez. Și asta nu o să se schimbe curând. Așa simt eu cu tot sufletul meu. Dar să-mi cer să pictez după ce am pictat toată ziua magie alături de cei mici de la grădiniță este ca și când mă cert pe mine că nu fac un lucru când eu deja l-am făcut…doar că sub o altă umbrelă. Doamne, ce ți-e și cu viața asta. Câtă subtilitate. Adică, oare așa de ușor să fie să mă păcălesc? Mai dragă Mărie, adică privește și tu realitatea. Hai că o privesc și văd câtă binecuvântare șade aici. Dar drept să spun, nu a fost așa ușor de la început. A fost nevoie de multe seri de ceartă cu mine până la împăcare. Și mă certăm și mă tot certăm. Uite, tu nu vezi că nici astăzi nu ai pictat. Păi ție îți place să pictezi. Păi tu iubești până în măduva oaselor să pictezi și ce ai făcut astăzi… Ai pictat? Nu. Pictezi? Nu, că sunt obosită! Păi vezi cum ești 🙂 Ai muncit atât timp să te deschizi către lucrurile care îți aduc bucurie plenară și acum ce faci? Le-ai descoperit, le-ai trăit magia și acum nu te atingi de ele cu săptămânile? Ioi și cât m-am certat 🙂 Acum îmi vine să râd, dar dacă mă uit bine la suflețelul meu călător îmi vine să plâng. Îmi cer iertare dragul meu. Îmi cer iertare și îți zic că am făcut și eu tot ce am putut mai bine în fiecare zi. Una sunt și bine că sunt așa. Ce dulce este împăcarea. S-au luminat ochii. S-a limpezit inima. Ai pictat mai suflete, doar că într-o altă formă și cu alte culori. A fost nevoie de fiecare zi de pictură…și cea din trecut, dar și cea din prezent. Vezi suflete? Tu nu ai încetat să pictezi. Doar ai mai schimbat culorile.

Ai luat și tu din alea mai de calitate:) Din alea de rezistă peste ani. Da, mândruță dragă pentru că meriți. Te iubesc pentru fiecare zi de pictură. Te iubesc de îmi vine să trăiesc o sută de ani ca să învăț să îți și arăt că te iubesc. Vezi mai suflete că tu nu ai încetat să pictezi. Îți aduci aminte când Teo a început să plângă, ai mângâiat-o și i-ai spus în plină durere că ești alături de ea și că îi oferi spațiu să se liniștească și apoi o aștepți în brațele tale să-ți vorbească? Îți aduci aminte cât de măreț a fost să respecți nevoia unui copil și cât de frumoasă a arătat pictură voastră când ea s-a cuibărit în câteva minute în brațele tale și ți-a vorbit despre durerea ei, iar apoi a rămas cuibărită în brațele tale simțindu-se în siguranță și înconjurată de iubire. Vezi tabloul asta magic? Îți dai seamă ce ai pictat? Ai pictat iubire. Ai avut încredere într-un suflețel și i-ai fost alături în clipele alea în care el nici nu știa ce simte. Da suflete, hai că începi să vezi. Te-ai îndrăgostit de niște tablouri trecute, dar ochii tăi se deschid către cele de acum. Doamne, ce măreț este ca în fiecare dimineață să-i țin în brațe pe micuții mei de la grădiniță care strigă „Aleeeeex” când deschid ușă. Câtă iubire într-o singură cămăruță. Ochișorii aia ai lui Ian și brațele lui iubitoare…îl și văd cum dimineața coboară din brațele lui tăti și aleargă ca un îngeraș către mine. Am pielea de găină. Da, căci îmi văd picturile. Se apropie finalul de an la grădiniță. Mulți dintre copiii mei iubiți vor merge mai departe la grupă mare. Îmi vine să plâng. Lângă ei am trăit zi de zi. Am crescut împreună. Am trecut prin momente grele împreună și am învățat să ne iubim cu toate ale noastre. Doamne! Ce de tablouri am pictat împreună. Va iubesc micuții mei îngerași. Aveți atât de multă magie în voi de mi-e binecuvântată viață că am respirat lângă voi. Mi-am amintit ceva.  Marți am fost în excursie în Delta Văcărești. Ca să ajungem în inima vegetației a trebuit să coborâm ditamai panta. Am reușit împreună. La coborâre am uitat de piciorul meu și eram toată pentru ei. La urcare însă, m-a apucat frica și am grăit unei colege ce credeam eu: „Eu nu am voie să urc pantă din asta!” și Radu, pe care îl țineam de mânuță la urcare îmi spune clar și cu blândețe:”Alex, dar tu ai voie să urci!”. Apăi urechi să am ca să aud și suflet să simt ca să-mi mai las la vale niște frici. Știu că mare parte din provocarea mea cu genunchiul a fost trecută și că acolo în adâncurile mele au rămas niște frici care tot ies din când în când la suprafață și uite că vine câte un îngeraș de copil care mă asigură că eu am voie. Da, mai mândruță dragă, ai voie.

Iubesc să scriu și scrisul vindecă. M-am învățat să scriu dintr-un univers pe care nici eu nu știu cum îl ating. Mi-era atât de drag de mine când mă așezam să scriu din toate trăirile. Doamne și cum curgeau cuvintele și câtă iubire puneam în fiecare. Iubirea se simțea și ani buni scrisul pentru mine a fost vindecare. Și pentru că am început cu mine, am putut să ating și alte sufletele. Natural, fără să-mi propun asta. Scrisul a adus credință, speranță, vindecare. Și da, au fost zile în care mă tot certam că nu sunt și eu în stare să scriu un articol. Mai Alexandra, dar ai plătit iar site-ul tău ca să scrii trei articole pe an? Tu știi că ție îți place scrisul și că tu când scrii respiri din alt univers… de ce nu mai faci asta dacă tu îl iubești atât de mult? Da, și iar m-am certat și cu scrisul. Că na, veneam obosită în multe zile și nu mai găseam energie de scris. Și iar mă certam. Și mă certam fără să mă uit la câte am scris alături de cei mici la grădiniță. Doamne, câte am mai scris.

Câte momente în care am plantat iubire prin cuvânt… Și nici nu știu de unde veneau cuvinte care ajungeau către cei mici, dar știu că în fiecare zi mă rugăm la Dumnezeu să fiu blândă, calmă și iubitoare. Asta mi-a fost mantra anul asta și zilnic mi-am dorit ca cei mici să învețe să se iubească și să-i iubească pe cei din jurul lor. Cuvintele mele le-au fost alături când sufereau la plecarea părinților, când se loveau, când trăiau emoții greu de explicat pentru sufletele lor, când descopereau ceva nou, când auzeau un cuvânt nou și jucăuș….Lângă cei mici de la grădiniță am descoperit un scris diferit. Scrisul ăla fără de cuvinte. Este scrisul ăla care îi spune unui copil că este în siguranță și că eu, ca și adult, îi sunt alături în călătoria lui. Doamne, câte cuvinte am învățat eu de la ei și ce poveste faină au scris ei în suflețelul meu. UFFF! Dar până să văd asta au trecut zile bune de ceartă. Ajungeam acasă și mă certăm că nu am energie să scriu, nu am energie să fac ce iubesc mai pur. Mă certăm draga de mine, și mă certăm neștiind că eu am scris deja suficient pentru ziua aia, doar că sub o altă pălărie.

În ultimul an am regăsit o voce mai a mea. Toate căutările astea ale mele și-au avut rostul. Și ce trăiesc acum este magic cu toate provocările și toate binecuvântările zilelor mele. Picturile de acum nu le acoperă pe cele din trecut. Cele din trecut însă le susțin pe cele de acum. Construim împreună, dragă mea. Și da, meriți toate binecuvântările de acum. Zână dragă, ce ai descoperit tu în trecut că te bucură nu dispare vreodată. Iubești pictura. Ea o să rămână în viața ta. Pictura rămâne și nu o să te părăsească vreodată, doar că vrea și ea să crească și să se tot transforme. Vezi că ți-a rămas aproape? Da, suflete, o văd! Dar tare greu mi-a fost să o tot caut și să nu o găsesc cum o cunoșteam deja 🙂 Da, mai mândruță , căci ea a ales să crească și să înflorească. Așa-i și cu scrisul. El rămâne alături de tine deși nu întotdeauna o să se vadă pe blogul tău magia lui. Dar să știi că ceea ce plantezi în oameni este de mii de ori mai măreț decât un articol scris într-o formă cunoscută din trecută. Acum ești Alexandra cea de 30 de ani..scrisul, pictura, viață ta… toate înfloresc.

Meriți, mândruță meriți! A venit un gând. La ultimul treasure hunt a venit o zână din Craiova, Floriana. În ziua treasure hunt-ului a venit de dimineața cu trenul de la Craiova la București special pentru călătoria treasure hunt-ului. Fratele ei s-a mutat de câteva luni în București și a însoțit-o până în locul de unde pornea călătoria. Am aflat și s-a mișcat pământul sub mine. Merit eu ca un om să vina de la Craiova special pentru treasure hunt? Da, suflete! Meriți, mândruță meriți! Sunt conștientă că treasure hunt-ul este magic. Sunt conștientă că pun mult suflet în fiecare părticică meșterită pentru el și că treasure hunt-ul este una dintre legăturile mele divine cu dumnezeirea. Dragul de el aduce multă valoare și mă bucur că valoarea lui coboară cu ușurință pe pământ. Doar că na, până la venirea acestei zâne nu eram conștientă că merit așa ceva. Și uite, cum apare câte un om care mai da jos câte o pălărie.

Ioi, este 23.51 și mâine mă văd cu micuții mei la grădiniță. Încă ceva și mă așez la somn. În toată cearta asta cu mine am auzit un glas de fiecare dată. Glasul asta zicea mereu să grăiesc și să decid eu ce vreau să fac cu timpul meu de după grădiniță. Ca să văd picturile de la grădiniță, este nevoie în unele zile să mă hrănesc și pe mine mai altfel poate… cu vreo plimbare în parc sau cu vreo carte delicioasă citită în tihnă. Așa se deschid ochii. Așa se deschide inima. Și da, am timp în multe zile. Am timp căci acum petrec prea puțin timp certându-mă și mai mult timp conștientă de binecuvântările mele. Dar n-a fost ușor deloc. Au trecut luni bune în care îmi tot forțam vocea să vorbească și să spună de fiecare dată ce simte. Mi-a fost tare greu. Am dat-o în bară de multe ori. Am scos cuvinte care i-au rănit pe adulții din viață mea. Da, pentru că înainte să descopăr magia cuvintelor grăite la timp, mi-a fost la îndemână magia cuvintelor lăsate să zacă și să se adune. Și hop… vedeam vulcanul care grăia cuvinte cu greutate și vedeam cum adulții erau răniți. Ce mai călătorie, mai mândruță!

Oameni dragi, merităm! Merităm fericirea asta prezentă. Merităm să ne depășim propria persoană din trecut de care ne-am îndrăgostit nebunește. Ioi! Ce binecuvântare! Acum îmi dau seamă cât de îndrăgostită am fost de mine cea de atunci. Atât de îndrăgostită că nu aveam inimă să mă văd în toată frumusețea mea de acum.

Meriți mândruța, meriți! Și da, atunci când descoperi un dar de la Dumnezeu, darul nu mai pleacă de lângă tine. Darul stă lângă tine, dar ca să rămână lângă tine are nevoie de respirație. Și da, în respirația aia el crește. Și este posibil ca ce știai tu dar acum trei ani, acum să stea lângă tine și să nu mai arate ca acum trei ani. Da, au trecut miliarde de respirații pe lângă el și toate l-au crescut. Cum să te cerți tu pentru asta? Darurile au voie să respire. Sigur nu vreau lângă mine daruri fără respirație. Un dar fără respirație este unul mort. Omul care rămâne lângă un dar mort își irosește viața sub iluzia bucuriilor trecute. Darurile zilei de ieri respiră ca să ajuga un dar al zilei de astăzi.

Este 00:11. Să fim sănătoși și din când în când să ne uităm la perioadele noastre de haos. De sus, altfel se vede haosul. Te îmbrățișez, om normal și care merită. O călătorie magică începută, tot continuă. Dar continuarea nu-i cea la care mă aștept, ci cea care îmi este potrivită. Și mă bucur că după ce mă împotrivesc, pot să mă îmbrățișez cu totul.

2 răspunsuri la „Meriți mândruță, meriți!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s