Fără durere, ESTE plăcere!


67178406_1927534317346886_7786902907399438336_nAstăzi mi-am promis să scriu. Scrisul vine ca un dar din care sufletul meu își ia respirația. Se face liniște în sfârșit. Da, căci a fost multă tulburare. Am tot citit despre ce se întâmplă acum în România și este multă durere la orice articol. Am o lumânare aprinsă în casă. Habar n-am pentru cine am aprins-o. Poate pentru fata despre care am aflat noi că a murit( căci cine știe câte alte fiinţe au murit fără ca noi să aflăm, așa în durerea lor). Poate pentru toți agresorii care intră într-un joc al durerii atrași poate de o viață mai bună, mai plină de plăcere. Poate pentru bunica pe care am visat-o acum câteva nopți. Dragă de ea, nu a prea apărut în visele mele de multă vreme. A făcut-o joi seara. Bunica nu era deloc cum o știam eu. Bunica mea era o fată tânără, machiata cu bun gust și tot cu privirea ei plină de iubire și blândețe. Mi-a zis că o doare ceva și apoi m-a tot privit cu o iubire de care îmi era așa dor.

– Bunică, oare ce avem de făcut?

Fata mea, hai să vă priviți REALITATEA. Fix așa cum este ea. Și uneori realitatea doare de îți vine să te așezi în mijlocul patului și să nu te mai ridici de acolo. Realitatea doare de îți vine să te minți că ești obosită și uite așa să te tot bagi la un somn pentru ca sufletul obosit să vadă ce-i real. Realitatea uneori nu este așa cum o vedem noi cei de sus. De aici, de la mine de sus, lucrurile se văd altfel. De aici, de la mine de sus, oamenii, păsările, florile, fluturii, viermii, moluștele, casele….sunt una. Toate o culoare ce își schimbă culoarea. Nici acum nu știu de ce uneori văd culorile astea care își schimbă culorile, dar drept vorbind cred că nici nu-i treabă mea să știu. Mă întorc la tine, Alexandra mea. Știu că vă este greu că popor să vă vedeți realitatea.

– Pare atât de ușor să plecați din ea. Imediat ce realitatea doare, tendința omului este să plece „în altă ţară„. Ioi și ce să vezi, față dragă 🙂 Realitatea este că durerea vine cu noi și în noua țară. Da, nu-i soluție să zicem că plecăm imediat ce o durere apare. Durerea este a noastră și o să rămână cu noi până când o să avem curaj să o privim în ochi și o să decidem ceva legat de ea. Da, nici-o durere nu rămâne departe de noi chiar de plecăm în altă țară. De aici, de la mine de sus, se văd culori prea amestecate și în alte țări. Cum adică culori amestecate? Păi uite, hai încearcă… ia toate culorile frumoase de pe pământ și amestecă totul. Amestecă și ai să vezi ce culoare iese. Un închis de nici nu zici că a venit din culori vii și pline de frumos. Așa-i cu aceste culori prea amestecate. Se văd peste tot prin lume. Te rog, să îți permiți atunci când te doare ceva legat de țara ta, să renunți la gândul ăla „salvator” de a pleca „în altă țara”. Pleci în altă țară cu toate ale tale.

Poți să faci multe, draga mea. În primul rând, dimineața când te trezești te implor să îți mulțumești că mai trăiești un azi. Azi este tot ce ai. Mâine nici nu există. Eu eram în spital și așteptam un mâine în care să mă întorc pe pernă mea de acasă și să trăiesc în pace restul de zile rămase de la Dumnezeu. Și ce să vezi… Am murit în acea zi. Fără să mai am vreo șansă la un mâine. Voiam să îți mai aud vocea, dar n-am cerut să o aud pentru că eram sigură că o să mai trăiesc un mâine. Voiam să iert niște oameni, dar încă mai credeam că mai am timp să mă adun și să îi iert pentru ce credeam eu că mi-au făcut. Voiam să mai merg la mormânt la ăl bătrân… să mai dau cu var și să mai adun buruienile și să îi las curăt mormântul. Voiam să îi spun Marilenei că o iubesc și că pentru mine rămâne fiică pe care nu am putut să o nasc vreodată. Voiam să îmi iau rămas bun de la grădină mea în care am plâns, am râs și plantele mi-au ascultat sufletul. Voiam să mai îi fac un parastas lu’ Vasilica. Voiam să vă mai adun la masă. Voiam să vă strig din pragul ușii și voi să vă adunați lângă mine la o ultima masă. Voiam să vă fac sarmale din alea de post și ciorbă de păstăi uscate pe gratii. Voiam să stăm la masă cu toții și să vă zic că vă iubesc pe toți. N-am apucat un astfel de mâine. Azi m-a luat de pe pământ și m-a dus într-un loc divin. Am fost lângă tine mereu, draga mea Alexandra. Și să știi că m-am bucurat de fiecare azi al tău.

Poți să faci multe, draga mea. Să le spui oamenilor când vezi ceva nepotrivit. Fără să îți fie frică. Ești susținută. De vezi un om că aruncă o țigară pe stradă, roagă-l clar să își ridice țigara de jos. De vezi că cineva are nevoie de ajutorul tău, să te oprești și să-l ajuți. De vezi că un om lasă mizeria de la câine pe stradă, să îi spui că este politicos să o ridice. Alexandra, te rog să vorbești. Să vorbești clar și blând. Să spui atunci când ceva nu-i potrivit și să faci tot ce ține de tine să ajuți omul de lângă tine.

– Bunică, am simțit astăzi că vreau să scriu. Da, și voiam să scriu despre vindecarea genunchiului, despre Marcel cel magic, despre prima mea expediție pe munte după doi ani de pauză și de transformare, despre călătoriile mele. Nu am putut să scriu, căci tot venea gândul către mine că vreau să scriu despre ce simt că se întâmplă în România.

– Și ce vrei cu adevărat să spui, draga mea Alexandra?

 Întrebarea bunicii, m-a cutremurat puțin. Adică să scriu exact ce vreau să zic cu adevărat? Daaaaaaa. Hai că încep. Respir și încep să grăiesc.

– Îmi doresc din inimă să ne iubim mai des. Îmi place să cred că nu sunt eu într-o bulă magică și că am parte de prea multă iubire din partea celor din jurul meu. Îmi place să cred că nu sunt eu într-o bulă magică și pot să iubesc cu totul oamenii de lângă mine. Hai să ne iubim mai des. Da, cu toate ale noastre. Să vedem binele în cei din jurul nostru și pas cu pas binele asta să tot înceapă să crească. Să-i vedem pe oameni și să le grăim despre toate minunățiile pe care le vedem în interioarele lor. Să-i iubim grăindu-le cuvinte care să îi deschidă către măreția lor. Am niște prieteni magici. Da, o gașcă tare frumoasă care mă tot învață cum să iubesc liber și blând. Oamenii ăștia de vreo patru ani îmi tot pictează realitatea și mă învață că există iubire și respect pe pământul asta românesc. Fiecare om greșește, dar iubit mai des, el înflorește. Înflorește și apoi dăruiește natural din înflorirea lui…așa, pur și simplu, omul care înflorește la un moment dat își aduce aminte mereu că indiferent de ce dăruiește realitatea, el are puterea să înflorească. Și știu că suntem mereu prea ocupați. Doar că îmi doresc să nu ne facem atât de ocupați cât să nu avem timp să ne iubim mai des.

Îmi doresc din inimă ca mai mulți români să accepte să meargă la psiholog. Da, ajutorul unui psiholog poate să clătească o minte în durere. Și da, nu-i nevoie să fim nebuni ca să ajungem la psiholog. Un om care apelează la un psiholog este un om care cere ajutorul și îl primește. Este un om normal care decide că nu vrea să ajungă să își facă rău lui sau celor din jurul lui din cauza durerilor interioare. Cu toții trăim drame care ne șlefuiesc. Uneori, avem putere să transformăm o dramă, într-o lecție, iar alteori… o dramă se transformă în traumă. Iar o traumă nevindecată, naște uneori o altă dramă. Iar drumul acesta construit astfel, se tot dezvoltă până când o întreagă națiune poate să fie bolnavă. Mersul la psiholog este un bine pentru noi, dar și pentru oamenii din preajma noastră. Anul asta, am vorbit celor mici despre tristețe, frustrare, durere interioară. Am găsit câteva reguli pe care le-am dat mai departe cum am putut eu mai bine. Una dintre ele sună așa: Când ești trist/supărat este nepotrivit să îți faci rău, să faci rău celor din jurul tău și nici să distrugi obiectele din preajmă ta. Cei mici aveau și imagini în cartea cu emoții. Doamne, ce binecuvântare. Oare cartea asta simplă ajunge la fiecare om din țară? Nu. Oare cât o să mai trăim cu încrederea că putem să le rezolvăm singuri pe toate? Oare câte victime să mai iasă la suprafața că să ne trezim și să realizăm că avem nevoie de ajutor? Să va spun dorință mea? Îmi doresc ca în școli să existe o echipă mareeeeee de psihologi. Aici, părinții, cei mici, profesorii și rudele apropiate ale celor mici să vina în pace și să se lase ajutați.

– Hai să nu ne spălăm durerile noastre, aruncând cu bolovăni în ceilalți. Parcă de fiecare data când apare o problemă în România, abia așteptăm ca popor să înjurăm, să huiduim și să ne vărsăm toate frustrările noastre. Uneori, realitatea ne șoptește în felul ei că avem probleme pe care trebuie să le rezolvăm. Da, dacă avem probleme în familie cu soțul nu trebuie să le scoatem afară înjurând un alt bărbat care a greșit din punctul societății. Înainte să îl înjurăm pe necunoscut, să ne reglăm relația cu cel cunoscut. De fiecare dată, când apare o tragedie în țară simt că ne oferă o șansa să ne „clătim necinstit și indirect” rufele. O clătire corectă este cea în care ne acceptăm realitatea și decidem să mișcăm lucrurile în viață noastră. Nu așteptăm o dramă națională că să luăm și noi o gură de vindecare. Nu-i calea corectă și nici cea care vindecă. Vindecarea vine din asumare nu din blamare.

Hai să nu mai plecăm din țara de fiecare data când o dramă ce petrece aici. Zici că ne-am dezvoltat un tic verbal ca națiune. Imediat ce se întâmplă ceva mai greu în țara noastră, cum începem să aruncăm cu pietre în tot ce se petrece aici și începem să îmbrățișăm ticul. Da, ticul asta cu „Plecăm din țară!”. Zău că am obosit să tot aud asta, bunica dragă. Îmi cunosc țara și îi știu și punctele ei slabe. Simt că începem să ne curățăm. Începem să fim mai uniți. Din ce în ce mai mulți oameni și-au găsit glasul. Hai să rămânem în țara din ce în ce mai des și să verbalizăm asta din ce în ce mai des. Ieri ne întorceam de pe munte. Eram pe autostradă când Andrei a zis: ” Vreau să fiu pozitiv!” Doamne, parcă zici că s-a schimbat un univers. Așa am simțit. Și drept vorbind a și început să facă asta.

– Hai să ne lăsăm femeile să zboare și să fie magice cu picioarele pe pământ. Citeam de curând despre cât de mult suntem manipulați în creșterea celor mici. Facem diferențe aproape inconștiente în creșterea unei fete față de creșterea unui băiat. Pe fetiță o ținem cu picioarele pe pământ și o protejăm peste măsură, o asigurăm că o iubim și îi interzicem de mii de ori explorarea, zborul. Pe băiat nu-l mângâiem prea des că el este băiat și nu are nevoie de iubire ca să crească cu picioarele pe pământ. În schimb, îl lăsăm să exploreze, să își asume riscuri și așa îi lăsăm aripile să crească și să zboare. În carte se vorbea mult despre nevoia actuală de-a ne crește băieții și fetele cu picioarele pe pământ( cu toată iubirea și afecțiunea), dar și cu aripile în zbor. O națiune care își iubește femeile, este o națiune sănătoasă. Îmi doresc să fim o țară în care femeia să fie iubită și să-i fie încurajat zborul. Îmi doresc ca România să își iubească și să își respecte femeile.

-Va iubesc și am încredere în noi ca popor. Trecem printr-o curățare puternică. Și da, eu cred că hainele suferă cumva când renunță la pete. Ia să ne uităm mai de aproape. Suntem o haină curată. Dragă de haină, într-o zi se murdărește. Era obișnuită cu ea curată. Acum se privește și se vede murdară. Se vede fără putere. Singură îi este greu să se curățe. Are nevoie de apă, detergent și de o mașină de spălat. Haina noastră este murdară. Noi venim acasă obosiți și nu avem timp de curățare. Aruncăm haina murdară în coșul cu rufe. Dragă de haină se vede murdară printre alte haine murdare. Cine știe când o să își facă stăpânul timp și pentru ea. Dragă de haină se împacă. Acceptă murdăria. Nu-i deloc ușor să își accepte murdăria și să mai suporte și murdăria celorlaltor rufe. Într-o zi decide că o să scoată așa un miros urât de o să-l determine pe om să o bage la spălat. Așa hotărâtă este că nu știu cum se face că și celelalte haine o susțin. Doamne, ce decizie revoluționară. O să miroasă așa urât că omul nici nu o să mai poată sta în casă. Rufele murdare s-au aliat. Vor să fie curățate și deși și-au acceptat murdăria, ele știu că există și un alt univers mai curăt. Au fost acolo și știu sigur că există o cale spre curățenie. Haina noastră dă tonul și imediat este urmată și de celelalte haine murdare. Stăpânul hainelor vine acasă. Se așează în fotoliu cu gândurile lui. Da scroll pe facebook, deschide televizorul, se pregătește pentru ziua următoare de lucru și intră în lumea lui de zi cu zi. Când deodată, îl izbește un miros. Îl urmează și oricât de obosit se simte… bagă o mașină de rufe la spălat. Rufele dau petrecere în cuva de la mașină de spălat. În sfârșit, au reușit. Ies din mașină și stau pe uscător. Una mai curajoasă spune: „Curățarea asta nu o fost deloc grea. Este prima oară când am curaj să nu mai aștept până când vrea domnul stăpân. Pare că sunt mai puternică decât îmi imaginez. Când vreau să fiu curată, pot să fac multe pentru mine.” Altă spune:”Eu singură nu cred că reușeam, dar uite că împreună am reușit.”. Mai facem așa și cu altă ocazie. Curățare după curățare, lumea în care trăim o să fie mai curată și mai curajoasă să glăsuiască.

 Și când ne este mai greu că popor să renunțăm la petele noastre să ne amintim cu drag că „Fără durere, este plăcere!”

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s