„Dacă știam, nu veneam!”


14938385_1138603326224756_3369425022749029593_n

Zilele trecute mi-am revăzut o prietenă dragă. Am mâncat o salată și la un moment dat când gustul era mai bun, dragă de ea îmi spune că treasure hunt-ul trăit la Fundata a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viață ei… ” și am fost la multe retreat-uri”. Suflețelul meu a zâmbit până la cer. Știu că nicicând nu mi-am dorit ceva ieșit din comun ci am visat la un spațiu simplu, autentic și plin de iubire. Am visat la o aducere a oamenilor împreună, iar dragul de treasure hunt m-a surprins așa blând cu ale lui daruri.

Este liniște. Și în toată trăirea asta aud niște cuvinte: ” Dacă știam, nu veneam!”. Eram în treasure hunt-ul care avea să ne poarte până pe Moldoveanu. Călătoria a fost lină și trăită pas cu pas. Am pornit cu o vizită la Curtea de Argeș.

15036637_1138600466225042_3001000382315398464_n

Am continuat cu 1480 de trepte până la Cetatea Poenari și am avut multă vreme de bucurie. Uneori când corpul simte că a ajuns la limită, este mult departe de ea. Limita uneori este stabilită de trăiri interioare și de cuvinte care tot rulează prin interioarele noastre. A fost greu, dar am reușit împreună să ajungem. Și nu-i nevoie să fim ca ceilalți. Nu-i nevoie să ajungem primii și nici să ne comparăm cu primii. Ioi, câte dureri se nasc din comparație. Ce lină-i viață când ne amintim că ” fiecare om are frumusețea lui” și că nu-i nevoie să îmi doresc să fiu ca celălalt. Ha! Mi-a venit un gând. Atunci când mi-am dorit să fiu ca celălalt, oare m-am gândit vreo secundă că fiind ca el îi iau și toate durerile, fricile și neajunsurile lui? Hai mulțumesc! Rămân cu ale mele. La ce bun pentru un mic avantaj să mă „îmbogățesc” și cu durerile omului cu care mă compar 🙂 Mai bine rămân cu ale mele. Oricum, sunt sigură că este mult mai avantajos să duc durerile mele decât să duc durerile a doi oameni.

14962618_1138600906224998_9088081101072562690_n

Ioi și ce peisaje magice sunt de la cetatea Poenari. Cheile Argeșului, Barajului Vidraru și Munților Făgăraș se văd așa magici din locul asta. Tac și îmi aduc aminte, dar zic să nu las imagini de aici ci doar să vă doresc ca în viața asta să le vedeți și voi.

Noi mergem mai departe. Călătoria a mai avut mult opriri magice și întâmplări care mai de care mai deschizătoare de viață. Și da, deschiderile astea nu sunt după cum le planificăm noi, ci după cum vrea viață să le dăruiască. În una dintre misiuni scria că avem de dăruit unui om care are nevoie. Da, să mergem să cumpărăm alimente și în drum spre Nucșoară să ne oprim la o căsuță și să le dăruim cu toată inima. Ioi și să vezi viața. Ne tot uitam noi din mașină să găsim o căsuţă unde să ne oprim să dăruim merindele. Căutam după preconcepții. Cum adică? Ne imaginam noi că cei care au nevoie de alimentele de la noi sunt niște oameni săraci. Niște oameni săraci și amărâți se vor bucura de alimentele noastre așa că ii tot căutam. Ne tot holbam după căsuțe dărăpănate și amarâte, dar ce să vezi… aproape că ajungeam la Nucșoară și căsuțele astea din mintea noastră tot nu apăreau. Când ce să vezi? Domnul GPS voia să ne arate alt drum. Un drum spre bucuria adevărată care nu se ghidează după preconcepții. Revenim la GPS. Eram în mașină și ne tot amuzam de vocea GPS-ului lui Kătă care tot zicea „Turn left”. Păi cum să o luăm la dreapta când noi urmăm prima mașină care are super Wase. Taci domnișoară că știe Wase-ul cel mai bine. Și când ne era convingerea mai mare, hop… dăm de un drum diliu. Era o urcare ciudată cu pietre mici, iar mașina lui Kătă a zis stop. Eu de aici nu mai vreau să-l urmez pe domnul Wase. Să fie sănătos, dar eu pe această pantă nu urc. Zis și făcut. Am lăsat wase-ul deoparte și ne-am întors la cele pământești. Când tehnologia nu te mai ajută, te întorci la cele pământești și îți aduci aminte că dincolo de tehnologie există oamenii. Iaca așa, ne-am dat noi jos din mașină la prima casă luminată. Era o casă mare și frumoasă. Era o casă plină de lumină. Am coborât din mașină și o doamnă faină ne-a explicat drumul către căsuța unde urma să dormim. Ieșea dintr-o curte în care se zarea o casă mare și dichisită. Dragă de ea avea o voce caldă și blândă și era dispusă să ne cazeze la ea în căsuță dacă noi aveam nevoie.

A urmat un moment magic. Laurențiu s-a uitat la noi ca și când ne-ar fi șoptit într-o limbă știută doar de noi. Noi am zis „Da” tot în limba asta înțeleasă de noi și în câteva secunde a scos din mașină plasa cu merinde. „Avem un dar pentru dumneavoastră!” și uite așa plasa cu merinde a ajuns în mâinile acestei femei blânde. Doamne și ce bucurie am văzut în față ochilor. „Pentru mine?”… „Da, pentru dumneavoastră”. O bucurie așa blândă și caldă. Cine zice că trebuie să dăm merindele noastre către niște oameni săraci? Orice om merită să se bucure de un dar. Da, căci merindele noastre aveau poveste. Nu erau simple alimente menite să fie gătite pentru o simplă mâncare. Merindele astea aduceau iubirea cu ele. „Da, omule drag, și tu meriți iubire!” și uite că uneori iubirea vine de la oameni necunoscuți care opresc în fața casei tale luminate să te întrebe care-i drumul. Ce răsturnări de credințe se tot întâmplă prin ale noastre călătorii. Cu gustul asta blând de iubire plecăm mai departe și de data asta chiar urmăm drumul cel bun. Ajungem la Nucșoară unde gazda noastră ne așteapta.

Costel, gazda noastră blândă din Nucșoară, ne așteapta la masă. Ciocnim un pahar cu țuică, mâncăm regește și ne bucurăm de primirea asta atât de caldă. Parcă am nimerit în căsuța unor prieteni vechi. Doamne, ce gust bun are mâncarea „povestită”. Asta-i altă poveste și zic să o lăsăm pe altă dată.

Noi intrăm la somn. Mâine începe o nouă călătorie. În drum spre camera unde dormim, Costel apucă să-i spună două vorbe Rodicăi: – Hai că mâine este zi lungă. Aveți de urcat până pe Moldoveanu! Și uite așa apare noul indiciu. 

Îmi aduc aminte când am urcat cu Rodica pe terasă casei. Am văzut stelele și am respirat un aer așa proaspăt că îmi venea să dorm pe terasă. Ne pregătim pentru o călătorie magică. Vedem ce o să fie mâine. Astăzi avem însă să ne odihnim. Da, asta este o altă magie a treasure hunt-ului… ne îmbie cu gustul asta dulce al zilei de astăzi. La ce bun să am astăzi un somn neliniștit din cauza zilei de mâine… când tot ce am sigur este ziua de astăzi? 

De dimineață, Costel, gazda noastră ne-a anunțat că vrea să vină și el cu noi pe munte. Ah! Am uitat să va spun că este salvamontist și profesor de istorie și geografie. Doamne, ce binecuvântare să mergem la drum cu un așa om. Și nici nu am cerut asta? Pur și simplu am primit.

Iată-ne pe Valea Rea 🙂 în drum spre intrarea pe traseu spre Moldoveanu. Ioi ce drum și ce mers pas cu pas am avut și pe aici. Recomand cu mare drag să mergeți cu o mașină 4×4 ca acest drum să fie făcut mai repede și voi să porniți la drum mai devreme.

15056393_1138602192891536_6140967970237262502_n

Noi am mers încet cu ale noastre mășini și am avut suficient timp să ascultăm poveștile salvamontistului. Doamne, ce om și câtă bunătate încape într-o singură ființă. După lungi povești magice, iată-ne la început de traseu. Moldoveanu ne bine primește cu o pantă de îți taie răsuflarea fix ca să ne aducă aminte că avem încă respirație în noi. Oare de câte ori uităm că avem respirație în noi? Eu de multe ori. Pare uneori că o am de la sine, iar muntele de multe ori îmi aduce aminte să-mi văd respirația ca pe una dintre binecuvântările din asta viață. Suntem împreună și ma bucur de tot ce o să aducă această călătorie pentru fiecare dintre noi. 

15055764_1138602246224864_810380919040292919_n

Ah! Cât de clar vorbește muntele. Și ce bine că n-am știut unde mergem. Da, „dacă știam, nu veneam!” și uite de câtă bucurie mă privam. Când ne luăm deciziile de multe ori ne ghidăm după ce știm noi deja despre noi, după cât simțim noi că suntem în stare…doar că muntele are darul să dăruiască omului alte măsurători. 

14947573_1138602572891498_6437952398894010694_n

Uneori, în viață asta de zi cu zi credem că muntele nu-i de noi. Avem o imagine despre omul de munte și pare că omul ăsta nu se prea întâlnește cu cine suntem noi. Doar că muntele are alte măsurători. Îmi amintesc și acum conversația pe care am avut-o înainte de călătorie cu un salvamontist. Am sunat să mă informez despre traseu și recomand asta tuturor. Oamenii de la salvamont dăruiesc mult mai multe detalii decât orice site. Îmi amintesc foarte clar acea conversație. Mi-a spus că fiecare munte vine cu provocările lui, iar treaba noastră este una singură ” Să mergem cu ochii deschiși!”. 

15032661_1138602569558165_7130357256790507944_n

Am dat mai departe gândul asta magic, iar călătoria noastră a fost una cu ochii deschiși. Aici, pe munte, viață se trăiește pas cu pas. Inutil, mă gândesc la ce fac mâine, dacă astăzi nu sunt cu ochii deschiși la fiecare pas. Aici, pe munte, m-am uitat mai des la mine. Pe munte mă văd mai clar. Pe munte gândurile îmi sunt atât de clare că mi-e mult mai ușor să mă îndrăgostesc de mine. Pe munte respir așa bine că mi-e atât de ușor să fiu fericită. Pe munte mă văd clar. Pe munte mi-e bine cu mine. Pe munte mă accept natural. Pe munte mă văd. Pe munte durerea nu-i durere care stă pentru eternitate lângă mine. Pe munte, durerea vine și pleacă de îmi dau răgaz să mă odihnesc. Pe munte am răgaz să mă uit în stânga și în dreapta. Muntele mă învață să văd frumusețea din jurul meu.

14938337_1138603249558097_6075694392598964216_n

Muntele mă învață să văd frumusețea din oameni. Doamne, ce moment magic a fost și aici. Kătă, ne spusese pe la Vidraru că este posibil să îi fie cam rău de înălțime. Da, asta știa despre el, doar că muntele avea să îi dăruiască alte măsurători. Și da, pot să vorbesc zile întregi despre darurile de pe munte pentru că le-am trăit și am văzut oamenii trăindu-le. Și nu-i nimic mai sfânt decât un om care își modifică măsurătorile despre sine

15027420_1138603256224763_6810343061504316728_n

și descoperă cât de măreață este viață asta trăită „Cu ochii deschiși!”. Muntele dăruiește chiar și celui care nu caută. Am mers de multe ori de munte nedorind nimic de la el sau de la mine. Am mers și el mi-a dăruit din oficiu. De fiecare dată când sunt pe munte mă simt mai în viață. Uite, aici eram pe creastă. Îmi amintesc foarte clar drumul ăsta. Aveam prăpastie în stânga, prăpastie în dreapta și drum lung în față. Ioi ce mult seamănă muntele cu viață. Și cât de mult ne pierdem cu gândul la prăpastie când viață se întâmplă cel mai adesea pe drum. 

14991812_1138603146224774_2387021962068970085_n

Multe ne-a mai dăruit dragul de Moldoveanu. A fost un drum magic în care am fost însoțiți de un salvamontist. Nici nu aveam curaj să visăm la așa o bucurie. Și da, viața asta este uneori mai darnică decât ne permitem noi inițial să o lăsăm să fie. „Dacă știam, nu veneam!” s-a transformat așa ușor în „Ce bine că sunt aici!”. 

15027518_1138600236225065_4375121829463555425_n

14947947_1138604199558002_6946789697501613483_n

Moldoveanu este un munte spectaculos, iar pentru mine rămâne cel mai frumos traseu parcurs până acum. Este primul traseu pe care l-am parcurs cu „Ochii deschiși cu adevărat!”. Multe lucruri s-au deschis în mine de atunci. Da, căci muntele dăruiește chiar și după ce ne întoarcem acasă. Îmi aduc aminte când am vorbit cu Rodica despre experiența drumului cu ochii deschiși din Germania. Doamne, ce binecuvântare că ce primim pe munte rămâne alături de noi și ne ajută în clipe în care viitorul nu pare prea luminos. Ochii deschiși au darul să lumineze calea și greu este de explicat, dar măreț de simțit.

Îți mulțumesc prietenă dragă. Da, prietenă dragă. Rodica mi-e foarte aproape de suflet și mă bucur că văd între noi o prietenie care crește lin și sănătos. Treasure hunt-ul ne-a dăruit în timpul lui, dar și mai mult parcă după el. Te iubesc și tare mult îți mulțumesc!

14938385_1138603326224756_3369425022749029593_n

Asta ne-a fost experiență noastră cu „Dacă știam, nu veneam!”, dar ce ” Bine că nu am știut, și uite ce bine mi-e că am venit”. 

Va mulțumesc pentru fiecare zi trăită cu ochii deschiși. Simt că o lume care trăiește cu ochii deschiși este o lume mai bună pentru noi, pentru copii și pentru fiecare zi. Mă bucur că există oameni dispuși să meargă în treasure hunt. Da, căci este greu de multe ori să lași controlul și să urmezi drumul pas cu pas. Treasure hunt-ul a dăruit o altă măsurătoare pentru noi toți.

Hai că am zis că închei articolul, dar mi-am adus aminte ce spunea Laur la coborâre. Costel, salvamontistul nostru magic, când coboram, ne-a arătat panta pe care am început traseul, iar Laur într-un suflet a zis: ” Doamne, ce nebuni!”. Mă bucur pentru toată nebunia asta care îi da omului șansă să simtă că este în stare, că merită și că este iubit și susținut. 

15055752_1138604309557991_7034963610442500207_n

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s