Respectă și ai toate șansele să te respecți din ce în ce mai des și pe tine. Copilul este un întreg univers. Adultul este un întreg univers. Nu-i concurență între cele două lumi ci doar întâlnire. O întâlnire care duce către un alt univers, cel al iubirii.

De câteva zile îmi revine ideea de respect față de copil. Și nu înseamnă că trebuie să-i ridicăm copilului o statuie și nici că renunțăm la limitele sănătoase și blânde. Pur și simplu să-l respectăm. Păi cum așa?

Experimentez de ceva vreme ideea de respect la prima vedere. Cum așa? Păi uite hai că o să detaliez. În weekend am fost la țară la ai mei. Pe lângă toată zenuiala, îmbrățișările, iarba verde, florile mamei, bulionul tatălui și iubirea asta pământească, am dat și de Maria. Maria este un înger de fetiță. Este verișoara mea din partea mătușîi Ana. Ca orice copil are ceva ce te cheamă să o iubești. Adultul fără respect față de copil ar da buzna în sufletul ei mic de copil. Hop o îmbrățișare. Hop un pupic că o ventuză cu salivă pe obrăjorul ei fin. Hop un tras lin de oblaji. Hop o sesiune de gâdilat și alte astfel de dulcegării. Oare copilul este întrebat dacă își dorește așa ceva? Mă tot gândesc că nu prea îi place dragului de el că cineva să dea așa buzna în căsuța sufletului lui. Sunt aproape sigură că nici-un copil nu își dorește să îl pupi dacă abia ce te-a văzut. Este că și cum cineva la metrou ar invada spațiul nostru personal și ne-ar săruta fără că noi să ne dorim asta. Sărutul este ceva sacru așa cum este și inima și spațiul personal al unui copil.

Pe Maria am lăsat-o să se apropie natural. Am fost curioasă de lumea ei. Am fost curioasă să o descopăr și mai puțin să o iau în brațe de la prima vedere. Respect pentru mine înseamnă uneori să ofer celui din fața mea timp să mă vadă lângă el. „Da, sunt aici lângă tine, dragă Maria, și de vrei să ne împrietenim, eu sunt aici!” Asta îi sopteam prin simpla mea prezență. A trecut un an de la ultima noastră vedere și copil fiind nu știu cât își mai aduce aminte de mine. Nu era deloc corect să-i invadez spațiul și să consider că doar pentru că sunt rudă cu mama ei, merit ca ea, Maria, să mă placă. 

Eram dispusă să nu mă placă. Habar nu aveam unde o să ducă ziua. Eram curioasă să-i descopăr lumea și asta am făcut o zi întreagă. Și da, am „coborât jos pe podea” cum bine zice un om și am fost dispusă să mă joc alături de ea. Am avut noroc. M-a primit în lumea ei și am avut o zi de joacă magică. Am făcut baloane de săpun, am dansat, am pictat, mi-a dat un pupic, iar la final tot ne venea amândurora să mai stăm puțin împreună. Totul pornind de la respect. Eram dispusă ca Maria să nu mă placă. I-am oferit respect. Respect prin timp, prin „distanța regulamentară” și prin tot limbajul corpului meu. Stăteam atât de departe încât ea să mă simtă prezentă și dornică să ne jucăm, dar nicicând prea aproape ca să o sufoc și să-i invadez deciziile.

Simt că ideea asta de-a ne respectă copiii, poate să crească niște adulți sănătoși. Primind respect au și cei mici șanse mari să știe cum să ofere respect mai departe. Respectul nu se învață din vorbe ci de cele mai multe ori copilul învață din ceea ce vede în lumea adultului. Inutil, o să-i spunem să-i respecte pe cei din jurul nostru, dacă atunci când noi vedem un copil îi întrăm în lume fără să-i batem la ușă.

Da, să ne respectăm copiii când îi vedem pentru prima oară. Îmi doresc să mă păstrez mereu curioasă și deschisă către lumea asta magică a copilului. Vreau să mă așez lângă el fără nici-o presiune asupra viitorului. Vreau să onorez întâlnirea noastră și să fiu dispusă chiar să nu mă placă. Așa cum eu sunt liberă să nu plac chiar pe toată lumea, să fiu conștientă că și el, copil fiind, are toată libertatea din lume să nu mă placă. Asta nu înseamnă că eu am nevoie să modific ceva la mine sau să renunț să mă iubesc. Of! Câtă expunere la iubire din partea noastră a oamenilor. Uneori, atunci când cineva nu ne place, credem că ceva este cu noi. Da, oare dacă eram așa sau așa, poate că eram și eu mai plăcută de oameni? Apăi aș mai fi rămas eu sau doar aș fi fost o luptătoare care se chinuie să fie pe placul tuturor? Ioi câte dureri mi-am provocat. Câtă durere am trăit din respingeri. Și poate ele nici nu erau respingeri ale celorlalți ci pur și simplu contexte în care nu eram într-un univers comun cu cel din fața mea. Câte nopți am dormit plângând crezând că este ceva în neregulă cu mine atunci când vedeam că cineva nu mă iubește așa cum mă gândeam eu că merităm să fiu iubita. Doamne, câte cuvinte mi-am ținut în mine doar să nu cumva să supăr pe cineva. Câte trăiri am evitat doar de frică aia nebună că dacă o să fiu sinceră până la capăt, oamenii nu or să mă mai iubească. Da, eu sunt peste tot. Și știu că fiecare om are călătoria lui. Am avut multe perioade în care din respect pentru ceilalți, înghițeam respectul pentru mine și tot acumulam. Și toată acumularea asta ducea la durere. Exista de fiecare dată un moment în care vulcanul alimentat de mine, începea să își facă de cap. Și de fiecare dată era rău și pentru mine și pentru cei din jurul meu. Viață mea m-a învățat că mai bine zic când simt ce simt până la capăt și apoi păstrez vulcanul nealimentat. Și ce măreț este că tot iubita mă simt.

Ba mai mult, mă simt mai iubită acum decât în perioadele în care tăceam de frică să nu plece iubirea de lângă mine. Și că să văd că această călătorie tot continuă, sunt momente în care mă mai surprind iar în mrejele lui „hai că tac căci așa sigur o să continui să fiu iubită!”. Ha, câtă prezență cere doamna viață și cât de fain că fiecare vindecare mai este urmată de alte și alte vindecări. Cumva, mă tot învață viața că o vindecare nu vine nicicând singură. 

Da, să ne respectăm copiii când îi vedem că suferă. Un copil descoperă lumea și poate să sufere din motive pe care noi adulții le considerăm minuscule. Dar să nu uităm, că nu au fost dintotdeauna minuscule nici pentru noi. Au ajuns mici, tocmai pentru că am avut șansă să le trăim și mari. Așa că de ce să credem că noi avem dreptul să catalogăm un motiv de suferință? Copilul poate să plângă pentru că o păpușă și-a pierdut un picior. Pentru noi, poate să pară o simplă păpușă care și-a pierdut un picior. Poate să fie reparată sau pur și simplu putem cumpăra alta. Dar cel mic nu are universul nostru. El are universul lui. În universul lui păpușa asta poate i-a fost alături în prima lui zi de grădiniță. Poate păpușa asta i-a fost prietenă când se simțea respins de ceilalți colegi. Poate ea a fost singura care i-a stat alături. Iar acum faptul că piciorul acestei prietene s-a stricat, chiar este sfârșitul lumii. Și da, copilul are tot dreptul să sufere și să plângă.  Cine suntem noi să îl privăm de la așa un drept? Noi, adulțîi, poate am avut timp să construim o prietenie cu un om și poate nu dăm nici-un ban pe relația asta cu o păpușă. Dar cel mic… oare el a avut timp să construiască o relație de prietenie cu un om? Dacă prietenia cu această păpușă este cea mai puternică relația de prietenie de până acum? Cine suntem noi să-l privăm de suferință? Mereu mă întreb dacă procedez potrivit în astfel de situații. Știu sigur că respect un copil atumci când îl las să sufere și îi transmit că și tristețea este o emoție sănătoasă. Îi spun în felul meu că eu ii sunt alături și că dacă are nevoie de ajutorul meu sunt acolo să-l ajut. Este o artă pe care tot o descopăr zi de zi. Să stai lângă cel mic, să îl alini suferința, dar să-i dai șansa să o și trăiască. De multe ori poate îi alin prea devreme pentru că mie ca adult îmi este frică să îl las să își trăiască durerea. Mi-e frică de cum se simte energia aia din spațiul în care un copil își trăiește durerea. Păi da, poate că și eu că adult îmi trăiesc durerile pe repede înainte. Caut vindecări poate înainte să îmi văd bine rănile și fug să fiu repede fericită când și durerea are lecțiile ei. Este o călătorie magică în asta lume și cred că cei mici sunt cei mai mari învățători. Să le stăm alături cu cel mai mare respect de care suntem în stare în fiecare zi. 

Da, pentru mine să fiu educator în lumea celor mici este o mare binecuvântare. Am primit în universul asta daruri la care nici nu visam. Am primit de mii de ori inspirație în cazuri de criză. Dacă în treasure hunt, de fiecare dată plec la drum cu gândul că tot ce meșteresc să fie potrivit pentru cei care aleg să călătorească și pur și simplu să fim aduși împreună într-un spațiu natural de iubire…când vine vorba despre universul celor mici mantra mea este să fiu, să zic, să fac tot ce este mai potrivit pentru ființă care îmi stă în față. Și da, am primit mii de inspirații. Au fost dureri pe care cei mici și le-au descărcat lângă mine. Nici nu știam cum se trăiesc durerile până când nu i-am întâlnit pe ei. Copilul plânge cu foc acum pentru că și-a pierdut o jucărie și în cinci minute este capabil să radă cu gură până la urechi. Copilul când plânge, plânge, iar când alege să râdă, el râde. Am un respect măreț pentru lumea asta a celor mici. Pentru mine este o mare responsabilitate să le stau alături, dar și cea mai mare binecuvântare.

Și da, adultul mai greșește față de copil. Sunt momente în care din incapacitatea mea de-a da tot timpul de care are nevoie o durere, încep să îi atrag atenția copilului către un alt joc. O fac instinctual deși uneori îmi dau seama că sunt cazuri în care greșesc că fac acest lucru. Este ca și când eu nu îi respect durerea și îi atrag atenția către o fericire care bagă toată durerea sub preș și nu îi dă șansă să se vindece total. Oricum, mă simt inspirată și simt că de fiecare dată sunt ghidată să procedez cum este mai potrivit pentru copilul care alege să trăiască un anumit moment din viață lui lângă mine.

Va îmbrățișez cu drag și va doresc să aveți răbdare să le oferiți respect celor mici. Astfel, cei mici vor duce respectul în viață lor și în viață celorlalți. Poate dacă ne respectăm copiii, fetele noastre se vor respecta mai mult și nu se vor mai lasă în povestea lui „stau în căsnicia asta pentru copiii” sau „îl las să mă bată căci oricum copiii mei au nevoie de un tată”. Poată dacă ne respectăm copiii, băieții vor fi capabili să plângă atunci când simt și își vor da șansă la o viață mai curată emoțional și nu vor mai fi nevoiți să îmbrace haina „agresivității”. Poate dacă ne respectăm copiii, ei nu vor mai mânca să își acopere rănile sufletești ci doar ca să își hrănească sănătos corpul. Poate dacă ne respectăm copiii, ei or să fie capabili să se iubească liber.

Ioi, ce izvor de apă pură este respectul. Și da, măreț este că respectul pe care cel mic îl vede și îl simte atunci când este mic, îl duce cu el toată viață.