Tocmai ce am venit de la un botez. Deea, prietena din liceu, astăzi și-a botezat băiatul. Ioi ce imagine blândă. Eram cu toții în biserică. Cel mic a început să plângă. Deea și-a luat băiatul la pieptul ei, a închis ochii și l-a iubit cu totul în îmbrățișarea ei. Era „gălăgie” în biserică, dar prea liniște între ei. Cel mic s-a cuibărit în brațele ei, iar ea l-a primit în îmbrățișarea ei cu totul, cu toate ale lui. I-a cuprins căpșorul mic și parcă în clipa aia totul era în mișcare, iar ei neclintiţi întru iubire. Plânsul s-a transformat în liniște. Da, plânsului ii place liniștea mai mult decât zbuciumul. Până când să deschidă ochii Deea, cel mic era deja bine. Cum poate să încapă atât de multă iubire în câteva secunde?

Am început să plâng. Deea mea din liceu este acum mămică. Ce frumoasă ți-e înflorirea și ce blândă ți-e îmbrățișarea. Ești cea mai magică mămică pentru fiul tău.  În clipă aia în care Deea și-a îmbrățișat copilul am simțit că parcă stau acolo cu ea toate femeile din lume și veneau toate să ne aducă aminte că iubirea încă se mai naște aici pe acest pământ. Da, iubirea se naște aici și înflorește tot aici.

Fiecare om are călătoriile lui. Fiecare om are durerile lui, dureri pe care poate le cunoaște el cu Dumnezeu, dureri care se năpustesc asupra noastră când ne este lumea mai plină de liniște, dureri care vin din neant și fără ca cei care ne văd bine să ne fie în preajmă, dureri care ne prind singuri, dureri care se cer trăite în singurătate, dureri care nu cer socoteală lumii și nici măcar vieții, dureri care ne fac mai oameni.

Venim pe pământ precum stelele. Strălucim și punem fără să ne dorim strălucire în fiecare ființă pe care o întâlnim. Astăzi de fiecare dată când l-am văzut pe Alexandru am simțit să zâmbesc. Copilul din fața mea strălucea și sădea în mine strălucire chiar fără să își propună.

Mă tot gândesc că oamenii sunt precum stelele. Stăm atât de aproape unele de altele. Trăim vremuri în care ne este atât de ușor să respirăm conectați, dar prea des ne sufocăm deconectați. Oamenii sunt precum stelele. Îmi amintesc când eram mică și începeam adesea să le număr. În mintea mea de atunci atotcuprinzătoare simțeam că am puterea ca începând astăzi, în zilele următoare să pot să termin cu numărătoarea asta.

Oamenii sunt precum stelele. Sunt nopți în care stăm noi așa abătuți pe cerul nostru, vedem steaua de lângă noi care strălucește cu așa putere și ne gândim: „Vai ce frumoasă este! De aș putea să strălucesc și eu așa cum strălucește ea…”. Se face liniște pe cerul nostru și tot ce vedem este strălucirea stelelor din jurul nostru. Steaua lasă capul plecat către pământ și se bagă la culcare cu speranța că la un moment dat și ea o să strălucească așa. Hm! Dar ce să vezi? La distanță de ani lumină o altă stea privește către steaua cu capul plecat către pământ. Își zice în gând: ” Vai ce frumoasă este! Și-n somn ea strălucește cum eu nu pot nici când sunt trează 😦 Ce n-aș da să pot și eu să strălucesc ca ea. „ Și uite așa steaua de la ani lumină își pleacă chipul către astă stea. Da, iată o stea ce strălucește chiar și în adormire. Se lasă noaptea în ținutul cerului.

Oamenii sunt precum stelele. Era o dată o stea ce stătea ziua trează și noaptea adormită. Cândva un mic prinț a vizitat-o. Era un visător venit să vadă o stea. Și nu a trecut mult până când prințul s-a îndrăgostit de stea. Ea strălucea, el o iubea. El o iubea, ea strălucea. Doar că lui nu-i era permis să trăiască prea mult în lumea stelelor, căci el era un om și ea era o stea. Așa mult l-a iubit că draga de ea l-a rugat să se întoarcă pe pământ și să-i trimită vorbă dacă o vede încă strălucind. Zis și făcut. El o privea ziua, iar ea se lăsa văzută noaptea. El s-a întors către ea și cu durere-n suflet, I-a spus într-o clipită: Dragă mea, eu te iubesc, dar să știi că nu-ți mai vad strălucirea.” Micuța și drăguța stea își ascundea privirea. El, iubitul ei prinț magic, a încetat s-o vadă. Ioi ce poveste tristă. S-au despărțit pe viață. Ea încă strălucea, dar el cum s-o cuprindă când o privea de mult prea de departe…

Oamenii sunt precum stelele. Trăia odată o steluță. Era micuță și drăguță. Trăia un vis și-o realitate și nu știu cum, ajungea să le iubească pe toate. Dragă mea steluță, micuță și drăguță trăia iubirea în mii de chipuri. S-a învățat să o trăiască, doar că într-o zi un mare val de durere a poposit pe cerul ei. Micuța și drăguța stea ce să facă acum cu durerea sa. Era obișnuită cu iubirea, iar de durere nici că nu-i vorbise, până acum a ei viață. Micuța și drăguța stea stătea când era ziulica de lungă și plângea. În jurul ei, mii de stele străluceau și își duceau viața mai departe. Multe dintre ele îi erau prietene. Doar că micuța stea simțea rușinea. Cum să meargă să le povestească de durerea ei? Cum să le împovăreze și pe ele? Cum să vorbească ea celorlaltor stele despre durerile ei, când ele s-au obișnuit să o asculte vorbind de bucurii? Ah! Sau mai bine zis… cum poate ea să vorbească despre durere când s-a învățat să vorbească prea des despre iubire? Nu mai are alt vocabular. Dar ce să vezi? Tot de la stele am învățat că și despre durere tot cu vocabularul iubirii se grăiește. Și da, micuța și drăguța stea nu era singură cu ei durere. Existau mii de stele gata să o asculte. Doar că vezi bine, dragă omule, stelele nu întră peste alte stele. De vrei să le grăiești, ele te ascultă. De vrei să taci, ele te ascultă iar. Tu, micuță și drăguță stea alegi de vrei ca durerea să ți-o grăiești ori ba. Micuța și drăguța stea, într-o zi, a reușit să strige la altă stea ce trecea către piață: „Hei, tu de acolo… Ai vrea să mă asculți te rog? De data asta însă nu vreau să îți vorbesc despre o bucurie ci despre o tristețe.” Steaua ce trecea către piață se oprește numaidecât și într-un suflet grăiește: ” Ioi de ai știi tu, micuță și drăguță stea, de câte ori m-am rugat să rupi tăcerea și să îmi grăiești despre durerea ta. ” Și uite-așa s-au așezat ele pe o bucată de cer și au vorbit. Micuța și drăguța stea vorbea pentru prima oară despre durerea sa. Se auzea pe sine și în liniștea de pe bucata lor de cer, ea, micuța și drăguța stea, se vindeca în liniște.

S-a făcut deja noapte, iar stelele toate după chipul lor au început să strălucească. Va zic drept, căci eu cred că este plin pământul de stele. Pământul este plin de stele. Și da, unele se iubesc și aleg din când în când să se privească de la prea mare depărtare. Ioi, și pământul ăsta plin de stele ne vrea mai apropiați unii de alții. Pământul ăsta plin de stele vrea să ne vedem de aproape iubiții și iubitele. Pământul asta plin de stele vrea să ne zică așa: Drăguță și micuță stea… nu ești singură! Ai tot dreptul din lume să trăiești și durerea și atunci când o trăiești este nevoie să știm că nu suntem singuri pe cerul asta de pe pământ. Pământul asta este plin de stele dispuse să ne asculte. Da, avem nevoie de curaj să ne lăsăm văzuți și ajutați. Da, eu cred că orice steluță are nevoie din când în când de o altă steluță care să o vadă cu inima clară și să ii aducă aminte că strălucirea nu o pierdem ci o transformăm. Pământul asta plin cu stele ne vrea conștienți de ce suntem noi în fiecare clipă a noastră. Pe cer sunt mii de stele și fiecare are iubirile și durerile ei. Nu înseamnă că dacă într-o zi zărim o stea prea zâmbitoare, ea nu a avut și zilele ei pline de durere și suspin. Pământul ăsta plin de stele este dispus să ne hrănească să strălucim cu ce avem în fiecare clipă. Și nu înseamnă că dacă ziua ceilalți nu ne văd, noi încetăm să fim sau chiar să strălucim. 

Mă bag la somn, dragă mea stea. Și am încredere că mâine, o să ne trezim mai conștienți, că suntem mulți pe cerul asta și toți frumoși și minunați cu ce suntem noi în fiecare clipă. Tot ce mai zic este că va iubesc, iar textul asta a venit în mintea mea, ca o poveste-n versuri. Versuri despre iubire și iertare și despre o poveste în care am fost rând pe rând în fiecare stea.