Text: Cartea Vie- Doris Dum; imagine: Cartea Vie- Diana Simona Răceala( Cartea Vie- proiect de suflet în cadrul căruia am scris cărti personalizate- scris de mână, picturi si mult suflet așezat pe fiecare pagină. Următorul text face parte din cartea meșterită pentru Doris)

„Sunt în camera mea. Doamne, ce mă fac? Doamne, ce mă fac? Știi ceva? Eu singură de aici înainte nu mai pot. Mă tot chinui. A ajuns să mă doară corpul. A ajuns să mă doară viața asta. Mă simt ca o pasăre măiastră care știe cât de sus poate să zboare și cât de vindecător este zborul asta. Da, doar că pasărea asta măiastră trăiește pe pământ. Neamul ei nu a zburat. Cum să zboare ea? Cum să-și trădeze ea neamul? Mă simt ca o pasăre care a zburat, s-a aflat și acum trăiește pe pământ și de multe ori o doare întreagă ființă.

Sunt în camera mea. Caut inspirație. Dau de un articol despre feminitate. Da, da, ce frumos. Citesc și apoi iar caut inspirație. Am o conversație făină. Da, da, ce frumos. Ascult și apoi iar caut inspirație. La un minut distanță pun mâna pe o carte. Da, da, ce frumos. Termin de citit cartea și apoi iar caut inspirație. Merg la un eveniment. Da, da, ce frumos. Dansez printre cuvinte și apoi iar caut inspirație. Mă întâlnesc cu dansul. Tango-ul mă vindecă. Da, da, ce frumos. Dansez și apoi iar caut inspirație. Ajung acasă și iar caut inspirație. Ascult o melodie și îi aud cuvintele. Da, da, ce frumos. O ascult și în liniștea mea o cant. Mă joc și mă simt vie. Da, da, ce frumos. Mă uit la mine. Îmi place ce văd și apoi iar caut inspirație. Dau iar peste  un articol. Zice că viață este pe respirații. Da, da ce frumos. Citesc, mulțumesc și apoi iar caut inspirație.

Așa, ca din neant, cineva deschide ușa camerei mele și mă întreabă:
– Până când, mămică? Până când?

O aud pe mama și nu știu dacă vorbește cu mine. Mama este luminoasă. O simt. S-a îmbrăcat frumos. Parcă se pregătește de o ocazie specială. Are chipul luminos. Doamne, nu am văzut-o pe mama atât de luminoasă nicicând. Se așează lângă mine și în liniște îmi ia mâinile mele și le așează cu blândețe în ale ei. Se face liniște. Stăm aici minute bune. Mă privește și îmi ține mâinile mele în ale ei. Mă așez în poală ei și în liniște începe să mă mângâie. Mă simt ca un pui de pasăre sub aripa protectoare a mămicii lui.
– Până când, mămică? Până când?

Acum știu sigur că aceste cuvinte sunt pentru mine. Mă ridic și o privesc. Are lumină în privire. O simt. Îmi vrea tot binele din lume și de dată asta parcă este gata să mă lase să zbor. Ba mai mult, parcă își simte și zborul ei.
– Până când, mămică? Până când?

– Mămică, vreau să zbor. Vreau să-mi fie bine. Vreau să renunț să mă tot chinui. Vreau să am curaj să zbor. Știi mămică, ieri am zburat. Eram eu, ființă asta mică și blândă, în față lor. Am început să cânt mămică. Simțeam liniște în fiecare colț din trupul meu. Am ridicat privirea. I-am privit și parcă le aduceam în dar simțiri, trăiri, iubiri și fiecare cuvânt era zbor.

Mămica mă privește și mă ascultă. Simt că pot să-i vorbesc.
– Până când, mămică? Până când?
– Ce vrei să-mi spui, mămică? Ce vrei să-mi spui?

Mama mă ia în brațe și îi simt inima cum bate. Doamne, ce gând. Inima ei poate să se oprească și acum. Mă înfioară gândul asta. Inima ei ar putea să se oprească chiar acum. Mă înfioară gândul asta din cap până în picioare. Îmi simt corpul cum rămâne fără aer pentru câteva secunde. Doamne, gândul că inima mamei poate să înceteze să mai bată mă înfioare din cap până în picioare.

– Până când, mămică? Până când? Până când, puiul mamei? Până când? Crezi că eu nu te văd? Crezi că eu nu îmi dau seama de ce trăiești? Ai tu senzația că trăirile tale îmi sunt străine? Copila mea, te văd și mă tot întreb…până când? Până când, puiul mamei?

– Mămică, spune-mi tu mie cum să zbor? Tu ai zburat vreodată?

– Da, am zburat și eu. Eram mai tânăra și mai în putere. Nu aveam atât de multe oale sparte în capul meu. Nu eram la mijloc și nici nu luptam atât. Eram mai tânără și mai în putere. Eram vie. Îmi doream să devin croitoreasă. Da, îmi imaginăm cum croiam rochițe mii și mii. Cum mă jucăm zi și noapte printre culori și material. Cum îmi plimbam mâna pe materialele care urmau să se transforme în povești. Eram tânăra și în putere și numai gândul că voi da viață unor materiale, mă învia, mă făcea să mă trezesc în miez de noapte și să încep să desenez. Desenam schițe. Desenăm povești și simțeam că fiecare haină va aduce în corpul unui om o trăire. Știam că hainele mele nu sunt doar de îmbrăcat, duc cu ele trăiri, sentimente, puteri.

Mă uit la ea cu mirare. Are aici mulți ani. Stăm sub același acoperiș de când mă știu, dar nicicând nu mi-a povestit despre visul ei. Mă uit la ea și o ascult în continuare. Mama ce mi-aș fi dorit să îmbrac rochițele meșterite de tine. Doamne, câtă fericire ai fi adus cu ale tale hăinuțe în lumea asta care aleargă după funcții. Mama, zici că au luat-o razna cu toții. Toți oamenii sunt acum manageri, antreprenori, oameni de business, șefi, leader și dezvoltați personal. Nu mai găsești unul care să iubească să lucreze pământul, să dea cu sapa, să bată fierul, să vrea să lucreze lemnul… Nu domnule, toți sunt deștepți. Toată lumea este șef. Mămică, dar ce mă fac eu căci eu chiar nu îmi doresc să fiu șefa. Eu îmi doresc să trăiesc vie. Mă opresc din gândurile mele și continui să o ascult pe mama în liniște și cu niște ochi cuprinzători.

– Da, am zburat și eu. Dimineață mă trezeam și îmi vedeam de treburi. Din când în când mă mai gândeam la rochițele mele. Combinam culorile. Combinam poveștile și îmi imaginăm cum o să trăiesc o viață liberă. Îmi doream să aduc bucurie vie. Atât. Îmi doream să văd domnițele cum strălucesc îmbricate în hainele mele. Îmi doream să le văd cum își găsesc frumusețea. Simțeam că hainele mele au darul să lumineze chipuri.

– Simțeam că femeile au nevoie de femei care să le îmbrace cu iubire. Îmi imaginam că la mine or să vină femei mii și mii, fiecare cu povestea ei, fiecare cu durerile ei, fiecare cu rănile ei, fiecare cu durerile ei și fiecare cu fericirile ei. Îmi imaginam cum sub pretextul lui “ Hai să-ți iau măsurile” ne aduceam împreună. Eu măsuram și ascultam. Ele își povesteau sufletul. Eu mai măsurăm încă o dată. Nu că nu aveam măsurile ci pentru că eram la joacă. Femeia nici nu baga de seamă. Era prea prinsă în povestea ei. Îmi imaginam cum apoi parcă și uităm de rochie. Ne așezăm apoi în liniște pe canapeaua aia de catifea din atelierul meu. Aveam acolo mereu ceai pentru suflet. Se mai trezea din când în când câte o domniță să mă întrebe de unde am ceaiul asta și de ce plante este. Inventăm ceva, așa că să fie pe înțelesul lor. Eu știam că ceaiul asta este pentru suflet, dar nu aveam curaj să le spun tuturor. Și pe canapeaua aia de catifea se așezau suflete, se plangea, se râdea, se spuneau povești despre iubiri interzise, despre plăceri nebănuite, despre pasiuni trăite și câte și mai câte. Și îmi imaginam mereu că voi avea vreme pentru fiecare. La final, aproape că și uităm să ne alegem materialele. Ei, dar eram prezentă și știam ce am de făcut. Ne așezam în liniște lângă materiale. Adoram când femeile nu veneau pe grabă, când aveau vreme să-și plimbe mâinile pe materiale, când aveau vreme să simtă… Of, viață asta, nu-i o alergătură. Oară când o să ne prindem de asta. Poate ne prindem când ne stă inima și atunci oricum nu mai aveam ce să facem.

Am dintr-o dată sentimentul că nu mai suntem singure în camera. Mă uit speriată în stânga și în dreapta. Caut în fiecare colț de casă și nimic. Suntem singure. Nu știu de unde a apărut gândul asta că este posibil să mai fie cineva în camera noastră. Mă liniștesc acum că m-am uitat în fiecare colț de camera și m-am asigurat că suntem singure. Respir. Mi-e bine. Mi-e din ce în ce mai bine. Mama continuă să-mi vorbească despre zborul ei, iar eu o ascult cu o liniște de argint. Ei, cum este liniștea asta? Este o liniște care nu se dă mare cât de prețioasă este ea. Este o liniște pură. Este o liniște care nu are nevoie de confirmări și de ridicări în slăvi. Nu, este o liniște sfântă, dumnezeiască, cuprinzătoare și vindecătoare. Mama continuă și eu mă cuibăresc și mai mult lângă ea. O mângâi eu acum și ea îmi vorbește în liniște.

– Da, am zburat și eu. Și zburăm cu frică. Îmi era frică de tăticu. Tăticu era om bun, dar aprig uneori la mânie. Când nu-i convenea ceva, tuna și fulgera. Îmi era frică să zbor. Îmi era frică. Ce o să fac dacă o să afle de zborul meu? Cum o să mă descurc singură? Da, am zburat și eu. Din când în când îi mai spuneam o vorbă lu’mămica. Mămica era și ea iubitoare, dar rece de multe ori. Eu veneam cu visul meu, ea cu răceală ei. Mă aducea mereu cu picioarele pe pământ… după cum tot spunea ea. Parcă o și aud:” Sunt vremuri grele, fata mamei. Avem de stat cu picioarele pe pământ. Caută și tu un serviciu bun. Caută și tu să te așezi la casa ta, lângă bărbatul tău. Sunt vremuri grele, fata mamei.

– Trebuie să ai mare grja ce bărbat alegi. Să nu cumva să fie un porc din ăla care să își bată joc de tine și de visurile tale. Să ai grijă mamă. Să ai prudență. Să nu te intinzi mai mult decât îți permite pătură. Trebuie să ai grijă”. O auzeam, o ascultăm și îmi vedeam de ele mele. Aveam momente în care vorbele ei îmi răsunau în cap, în corp, în suflet. Uneori mă surprindeam și îmi dădeam seama că vrând nevrând uneori îi urmăm sfaturile. Eu aveam impresia că știu ce vreau de la viață asta, că eu sunt diferită și că eu știu cel mai bine ce-i de făcut cu mine. Aveam alte trăiri. Aveam altă viață decât mămica și tăticu. Îi respectau enorm, și uneori poate dintr-un respect inconștient, mă mai surprindeam uneori că mă prind în poveștile lor.

– Da, am zburat și eu. Și nu doar mi-am imaginat și am căutat inspirație în stânga și în dreapta. Nu mămică, m-am apucat de treabă. Și mi-a fost tare greu. Îmi mai prindea tăticu creațiile și le aruncă prin casă. Îmi zicea că o să mor de foame. Ce-s cu prostiile astea. Să mă pun pe muncă adevărată. Îmi zicea mereu că sunt locuri de muncă la institut. Să pun mâna să fac ceva cu viață mea. Păi eu făceam ceva cu viață mea. În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor. Eram la atelier cu noaptea în cap. Da, îmi plăcea noaptea aia din cap. Era întuneric în cap. Vidul ăla îmi permitea de multe ori să am lumină în inima. Și lucrăm de zor la rochițele mele. Le spuneam poveșți în timp ce le meșteream. Le spuneam cuvinte mărețe. Era un joc al meu. Credeam că atunci când o rochie iese în lume are nevoie de ghidare nu doar de spălare și călcare și de un croi bun. Nu, drăguță mea, rochițele astea aveau nevoie de o poveste. Ele mergeau mai apoi în lume și își purtau cuvintele. Veneau din când în când domnițele la mine și îmi spuneau : “ Dragă mea, nu știu cum se face că atunci când port rochiță de la tine mă simt mai altfel. Nu știu să-ti explic, dar cred că înțelegi tu ce zic eu. “ Și normal că eu înțelegeam că doar eu le meșteream. Și îmi era greu. Nu câștigăm mereu suficient. Tata îmi tot amintea că am să mor de foame. Eu mă încăpățânam și mergeam mai departe. Erau zile în care nici nu dădeam pe acasă. Lucrăm de zor. Mă prindea dimineața în atelier. Adormeam lângă masa de cusut. Dimineața fie mă trezea o domniță dornică de rochiță magică, fie câte un porumbel care se așeza la geam și începea să cânte. Și nu a fost usor, dar am muncit.

– Nu mi-a fost frică de muncă. Nu am fugit de ea. Știam că vreau să zbor și că asta este visul meu. Și mai știam că am nevoie să muncesc constant… nu așa când și când și să mă las pierdută de peisaj. Aveam o prietenă care îmi tot spunea că vrea să cânte, dar o vedeam că nu se apucă de treaba curajoasă și asumată. Că nu-i lucru ușor să zbori, dar și când începi să faci asta asumat nici că nu te mai întoarce nimeni din drum. Ei, nimeni… în afară de tine.

Mama se oprește puțin. Mă privește și iar mă întreabă:
– Până când, puiule? Până când?

Înțeleg ce vrea să-mi zică și încep să îi povestesc despre visul meu și despre frica mea de-a începe să zbor cu normă întreagă. Da, zbor, dar zbor de parcă zici că sunt la part time. Am și perioade din alea în care aleg să zbor la full time și mă simt vie și plină de viață în fiecare colț de ființă.

-Mămică, habar n-am ce urmează să fac în viață asta? Mi-e clar mămică un lucru. Vibrez atunci când cânt din toată inima. Vibrez când dansez tango. Mă simt vie când las sunetele alea să iasă din corpușorul asta mic. Mă simt vie când am putere să mă uit în ochii oamenilor și să cant. Mă simt vie când simt că îmi vibrează corpul și uit că mi-e frică, uit de tată, uit de facultate, uit de câte am de îndeplinit în viață asta și mă concentrez la cântat. Știi mămică, de multe ori când rămân singură acasă, cânt. Și cânt cu o putere și o magie de nici eu nu pot să îmi dau seama de unde vin toate astea către mine. Da, mămică, mă simt binecuvântată și vie. Am un glas care aduce vindecare. Am un glas care tremură atât de blând și în tremuratul lui atinge niște note magice. Am prieteni care îmi spun adesea că eu cânt dumnezeiește când las sunetele alea să iasă din mine. Uneori îi cred căci și eu simt asta. Uneori zău mămică, îmi este greu să mă văd măreață.

-De multe ori mămică, atunci când sunt acasă singură, încep să cant. Simt uneori că mă vindec așa. M-am săturat să mă tot lupt. Mă lupt să îmi termin facultatea. Mă lupt să mă mulez pe ce se întâmplă în societate. Mă chinuie gândul că o să fiu cu picioarele pe pământ și o să am un job stabil, un soț “iubitor” și niște copilași înțelegători, cu 10 pe linie și cu inima în pioneze. Mă chinuie gândul că iubesc libertatea și că poate nu o să fiu atât de vie încât să mi-o cânt. Am senzația uneori că atunci când cânt, oamenii își liniștesc celulele.

-Știi că plec de multe ori de acasă și tata îmi zice să fiu la o anumită ora acasă. Mă seacă asta. Ora aia poate este pentru cântat și zboară pe lângă mine ca o rafală de vânt. Nu se mai întoarce. Orele mele nu se mai întorc. Până când, mămică? Până când? Nu îmi plac multe lucruri pe care le fac acum, dar na…le fac, căci trebuie să fiu copil bun și ascultător. Nu îmi plac multe, mămică. Mie îmi place să cant. Simt că mai sunt multe lucruri pe care le iubesc. Mi-ar plăcea să am curajul să cant o viață întreagă și asta să-mi fie “jobul meu stabil”. Mă enervează tată când pune atât de multă presiune pe mine. Eu nu sunt copilul ăla de notă 10. Sunt o femeie care vrea să zboare. Atât. Și cântecul o face să zboare cu libertate, CU VIAȚĂ ÎN EA.

Îi vorbesc mamei din și cu tot sufletul. Când mă uit în stânga mea… ce să vezi. Era lângă noi tată. Am tresărit. Am tresărit și m-am înfiorat. Doamne, a auzit tată toată povestea asta. Ce mă fac? Ce mă fac? Ce o să se întâmple acum? Ce mă fac?

Tată se așează lângă noi. Mi-e frică, recunosc. Se așează lângă noi și îmi zice:

– Fiica mea, zboară, de vrei să zbori. Da, am zburat și eu cândva. Eram prin liceu. Tata își dorea să ajung mare. Își dorea să mă vadă ofițer în armată. Normal, funcție mare, remunerație mare și respect pentru el din partea întregului sat. Parcă îl și vad . Aștepta cu o nebunie crudă ziua aia în care am să-l fac mândru și o să poată să meargă la șezătoare să spună că al lui băiat a ajuns mare ofițer în armata română. Pe mine mă seca toată povestea asta a lui. Frate, dar ce nu înțelege nimeni că eu sunt artist. Adoram să scriu. Scriam și când scriam parcă mă ținea Dumnezeu de mâna. Cuvintele mă furau din vâltoarea vieții și mă purtau către un tărâm viu, un tărâm în care eu nu eram nici pe departe ofițer ci eram un om simplu, nebun de simplu.

Mă uit la tată și nu-mi vine să cred ce aud. Încep să plâng. Îmi era atât de frică de el. Oare ce o să zică atunci când o să afle că eu îmi doresc să cânt?

– Eu nu îmi doream nici post de conducere, nici statut social, nici mașină de fițe și nici să fiu bărbat cu prestanța în societate.

Stă în liniște lângă noi. Nu l-am văzut vreodată pe tata așa.

– Fata mea, zboară, de vrei să zbori. Da, am zburat și eu cândva. Am un caiet cu scrierile mele. L-am purtat în fiecare casă în care am trăit. Mămica la un moment dat l-a găsit și l-a pitit de taica. Știa ea că dacă îl găsește taica o să dea cu mine și cu el de tot pământul. Scriam noaptea, căci ziua eram copil “cuminte”.

– Să știi, fata mea că eu nu sunt împotriva ta. Nu, nu, eu sunt cu tine. Iubirea mea este însă nebună și vreau să te văd bine. Atât. Parcă sunt nebun și scopul meu în viață acum este fericirea ta. Vreau să te văd bine. Atât. Și știu că greșesc de multe ori. Zboară fata lu’tata. Zboară.

– Să știi, fata mea că tu eșți puternică. Ai corpul asta mic, dar o putere imensă. Ai putere și Dumnezeu te iubește. Muncește fata lui tată pentru visul tău. Trezește-te dimineață cu el în gând, muncește pentru el și tot cu el să adormi în gândul tău. Ai încredere și ieși în lume. Chiar și când pare că eu te țin pe loc. Fata mea, ieși în lume și glăsuiește.

– Muncește față mea pentru visul tău… zi de zi… Lasă căutarea asta maximă de inspirație. Caută să te pui pe treabă. Caută să te expui. Caută să-ți construieșți șanse să cânți din tot sufletul tău. Te rog eu să nu te mai ferești de tine.

– Fata mea, zboară, de vrei tu să zbori. Dar zboară acum… CÂT mai bate inima asta în pieptul meu. Zboară acum cât mai bate inima în pieptul mamei tale. Zboară acum cât mai bate inima în pieptul tău. Și iartă-ne pe noi dacă îți mai greșim. Tu să-ți vezi de treaba ta… să zbori.

– Fata mea, zboară, de vrei tu să zbori.
– Fata mea, zboară de vrei tu să zbori.”