Papilele sufletești


_DSC0318Text: Cartea Vie- Diana Simona Răceală; imagine: Cartea Vie- Diana Simona Răceala( Cartea Vie- proiect de suflet în cadrul căruia am scris cărți personalizate- scris de mână, picturi si mult suflet așezat pe fiecare pagină. Următorul text face parte din cartea meșterită pentru Diana Simona Răceală)

„Se face liniște. În satului oierilor este o liniște divină. Ciobanul Ionică stă pe pace. Dragul de el se bucură de primăvară și de soarele asta blând care a cam lipsit în iarnă grea petrecută lângă oile sale. Aici gerurile sunt aprige și grele. Apăi dragul de cioban se amuză uneori când îi ajung la urechi povești despre greutățile orășenilor. Sunt tare diferite de ale lui. Dar na, fiecare om cu greutatea lui. Mereu zice că el poate chiar nu s-ar descurcă să iasă la liman din greutățile de la oraș. Eu sunt omul muntelui. Ei, și uneori mi-e parcă cel mai mare dușman, dar ce să-i fac… îl hrănesc cu pâine. Am auzit eu la o slujbă de duminică de la părintele de aici că omul cât trăiește pe pământul asta merită să-și hrănească dușmanii cu pâine. Apăi așa și eu. Când sunt gerurile alea mai aprige eu încep a cânta.  Duc cântul meu și către munte.  Bag seama că și muntele mă aude.  Mă aud eu și bag de seamă că și muntelui îi place ce aude. Nu dansează el cum dansez eu, dar bine face că nu dansează. Apăi nu prea cred că aș mai putea să-i cânt dacă ar începe să danseze.

În satul oierilor ciobanul Ionică stă pe pace. Dragul de el nu aleargă să știe prea multe. El cunoaște semnele cerului. Le-a învățat de la nea Mihai de pe vremea când Ionică era de-o șchioapă. Semnele cerului îi sunt de mare folos aici sus, sus, la munte sus. El cunoaște graiul animalelor. Se spune că oamenii au vorbit înainte vreme cu animalele cum vorbește acum om cu om. Omul a uitat graiul asta și acum vorbesc prin cântec. Ciobanul Ionică știe să vorbească prin necuvinte. Aici, în munte există mult spațiu gol. Apăi uneori oamenii vin și simt ei să umple singurătatea astea cu sute de cuvinte. Mă amuz cât pot ei să vorbească. Apăi mie mi-e suficient cântecul. Tot la o slujbă din sat am auzit cândva că uneori singurătatea este legătură noastră divină cu dumnezeirea. Zicea atunci că simplul fapt că te trezeșți în zori este o pură rugăciune. Nu-i nevoie să-ti umpli chiar toate spațiile goale. Da, omul zice că trăiește și cu spațiile goale. Zice că-i normal ca la început să se sperie și să pună cuvinte, trăiri, gânduri în singurătate. Apoi când tace, începe să guste din legătură asta divină cu dumnezeirea. Apăi drept vorbind dacă nici eu nu știu cum este cu singurătatea, nu știu cine mai știe. Vorba românului…mă simt singur cuc în vârf de munte, dar nu-i băi căci cucul asta-i salvat căci este învățat să cânte.

În satul oierilor, ciobanul Ionică stă pe pace.

– Bună ziua, bade Ionică!

– Bună să-ți fie inima, conița!

– Te pregăteșți de urcare, bade Ionică?

– Apăi da, urcăm și iar urcăm. Vara-i lungă și oile dornice de munte. Acolo le priește lor cel mai bine. Pot eu să le dau și aur aici la vale, că tot acolo sus iarbă-i mai gustoasă.

– Păi bade Ionică, să ai urcare blandă și vară frumoasă.

– Păi frumoasă să fie, conița. Și de ți-e cu trebuință, poate urci și tu pe la stână într-o zi. Pregătim un ospăț bun că doar nu muncim degeaba. Să-ți fie inima bună și papilele sufletești fericite. Apăi cât trăiește omul se îngrijește de ce mănâncă, de ce îmbracă. Dar cu sufletul cum mai stăm, conița? Cum mai stăm cu sufletul?

– Bade Ionică, nu știu cum mai stau cu sufletul. Dar vorba asta cu papilele sufletești de unde o ai, că-i prima oară când îmi ajunge la ureche…

– Ei, dar bine nici că nu-mi aduc aminte de unde o am. Ăăăăăă. Stai că acum mi-am amintit de unde o am… Eram sus pe munte și era o zi ploioasă tare. Cu o seară înainte mi-au intrat lupii în oi. Două dintre ele s-au cam dus la plimbare ce să zic 🙂 Eram cam supărat ce-i drept. Știu eu că toate au rostul lor pe lumea asta, dar parcă lupii ăștia mi-au luat la plimbarea oile alea mai frumoase. Apăi, ți-am zis că în ziua aia ploua cu nemiluita. Ploua de ziceai că muntele face curățenia de primăvară. Să te prindă mijlocul verii și tu tot la curățenia de primăvară. Muntele-i munte și face ce vrea. În munte eu trăiesc că într-o melodie. Ei, traiul asta ca într-o melodie este o poveste tare faină, dar hai că poate avem vreme de povestea asta într-o altă zi. Despre ce ziceam? AAAA….Da….despre papilele sufletești. Nu știu cum se face că pe vremea asta nebună a venit la noi la stână o femeie. Era singură în munte. Dragă de ea a plecat pe munte doar, doar să-și limpezească gândurile. Ei, și am intrat la adăpost. Eu tocmai ce puneam de o mămăligă. Și când vine câte un călător din asta și eu fac mămăligă îl văd cum începe să strălucească începând cu privirea. Doar că de dată asta, femeia asta nu părea prea încântată de mămăliga mea. Ziceai că papilele ei sunt sătule. Au încercat destule. Ea are nevoie de gusturi noi pentru papilele ei sufletești. Ce să-i spun eu? Nu i-am spus ceva anume. A stat și a mâncat la masă cu mine. M-a întrebat dacă îi mai permit să zăbovească o vreme pe aici pe la noi pe la stână. A stat pe la noi vreo trei zile. Tăcea mult. Într-o zi mi-a zis că eu aici sunt un fericit. Mi-a zis că papilele mele sufleteșți aici trăiesc că într-o melodie.

– Apăi bade Ionică, cum este traiul asta ca într-o melodie?

– Păi drept să-ți spun nu știu să-ți explic prea bine. Pot doar să-ți zic ce mi-a grăit dragă de femeie. Mi-a spus că eu trăiesc aici lin și fără alergătură. Singură mea alergătură este când aduc oile acasă….în rest stau pe pace. Mi-a zis că sufletul meu gustă liniștea. Mi-a zis că sufletul meu gustă din cântecul de fluier. Mi-a zis că sulfetul meu gustă din liniște și din simplitate și trăiește ca într-o melodie. Apăi eu sunt om simplu și nu prea știu eu ce mi-a spus.

– Mai bade Ionică, drept să-ți spun nici eu nu prea înțeleg prea bine ce îmi spui tu aici. Vrei tu să-mi grăiești cu ale tale cuvinte? Spunem bade ce crezi tu că înseamnă să trăiești cu papilele sufleteșți fericite.

Mă uit la badea Ionică. Tace și parcă își culege cuvintele. Parcă știe el că nu-i vreme să le irosească așa la întâmplare. Tace și parcă își lasă interioarele să-i grăiască. Omul asta respiră simplitatea.

– Apăi coniță dragă, uite cum cred eu că stă treaba. Cred că omul care trăiește cu papilele sufletești fericite are vreme să nu fie ocupat. Cred că omul care trăiește cu papilele sufletești fericite este acela care nu vrea să mănânce brânza înainte să mulgă oile și să fiarbă zerul. Cred că omul care trăiește cu papilele sufletești fericite se mișcă, dar se și oprește. Cred că omul care trăiește cu papilele sufletești fericite este omul care atunci când mănâncă, mănâncă, atunci când doarme, doarme, când mulge oile, mulge oile, când cântă, cântă și tot așa. Apăi le ia pe rând fără să se amețească.

– Privește coniță, soarele asta blând de primăvară. Omul care trăiește cu papilele sufletești fericite este precum soarele. Fie nor, ploi, vreme bună, dragul de el își vede de treaba lui. Se arată și se mișcă și el cu ce are în fiecare zi.

– Apăi, coniță, eu îmi văd de drumul meu. Multe mai am de trăit și vara-i lungă. Urc sus la munte sus cu oile mele. Vorba românului. Când mi-o fi mai rău, așa să-mi fie.

Zâmbește așa de blând omul asta. Trăiește simplu și își vede de ale lui.

În satul oierilor ciobanul Ionică stă pe pace. Acum urcă sus la munte sus cu ale lui oi. Îl așteaptă o vara lungă și plină de daruri simple. Stele, iarbă, vânt, cântec, lupi, urși, pericole pe care aproape că le-a învățat de pe rost, soare, ploaie și un munte care pare că se înalță către cer cu papilele sufletești fericite.

De câteva zile mă tot întreb cum stă treaba asta cu traiul cu papilele sufletești fericite. Îi dau eu de mâncare corpului meu dintre cele mai alese mâncăruri, dar cu sufletul cum stau… Miercuri l-am văzut pe ciobanul Ionică și iaca așa astăzi este deja sâmbătă și drept să va zic m-am răscolit pe toate părțile. Uite cum mă alintă un soare blând. Este 16.59 și mă așez la o vorba cu mine.

– Ce mai faci măi suflete drag?

– Apăi, dragă mea ce să fac… Habar n-am, dar sunt curios.

– Uite mai suflete, de câteva zile mă tot întreb cum este să trăieșți cu papilele sufletești hrănite bine. Am impresia că uneori știu atât de multe despre mine încât parcă mă sperie gândul că aproape nu știu mai nimic. Mi-am văzut răni și fericiri care mai de care mai strălucitoare. Cum să trăiesc dragă suflete pentru ca tu să te simți hrănit? Ce mănânci tu de obicei? Îți place dulcele? Ești vegetarian? Mănânci cu poftă sau doar ca să te păstrezi în viață? Mănânci să vindeci? Mănânci singur sau stai la masă cu alte suflete? Îți place să îți gătești singur? Ce gust are mâncare pe care tu o numești ca la mama acasă? Care îți sunt ție poftele?

– Apăi să-mi fie cu iertare, dar văd că multe întrebări mai am. Ei, poate că nici nu am nevoie de atât de multe răspunsuri. Până la urmă ce o să fac eu cu toate răspunsurile.

Sufletul tace și mă ascultă. Drept să-ți spun nu am mai stat de multă vreme în față unei astfel de ființe. Mă uit la el și mă bucur că nu vrea să mă repare. Mă uit la el și mă înveselesc când văd că dragul de el nu-mi dă sfaturi, nu mă judecă și nici nu-mi povestește cât de minunat este el și cât de micuță și neexperimentată sunt eu. Se uită la mine și pur și simplu mă ascultă.

– Suflete, dar ce-i cu tine când eu sunt fericită și simt că atunci când merg pe stradă și plutesc? Ce simți tu când eu plâng și abia dacă mai am chef să mă ridic din pat să beau o cană de apă? Ce simți tu când întâlnesc un bărbat și simt cum începe inima să-mi bătă cu putere? Ce simți când mă simt singură și mi-e dor să mă cuibăresc în brațe de părinte? Cu ce te hrănești tu de dimineață până seară?

Sufletul tace și mă ascultă. Mă uit la el și îmi vine să-l îmbrățișez. Mi-e tare drag de sufletul meu. Nu sare să-mi răspundă la miile de întrebări pe care le am eu pentru el. Sufletul meu tace și îl ascultă.

Mi-e mai mare dragul în unele zile să ies cu mine în oraș. În altele, tot ce aș vrea este să fiu lăsată în pace. Să stau să mă plimb prin țoale toată ziua. Să-mi odihnesc oasele și sufletul. Să stau să mă uit în gol. Să-mi las părul în pacea lui. Să stau, suflete. Atât. Să stau. Să nu pregătesc ceva anume. Să nu organizez, să nu aliniez, să nu planific…..să stau așezată. Atât.

Sufletul tace și mă ascultă.

Uite mi-e frică. Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică uneori chiar și de minunăția asta pe care o văd în interioarele mele. Mi-e frică să dorm cu ușa deschisă la interioare. Mi-e frică de dureri pe care le-am simțit atât de profund și pe care nu simt că le mai vreau revenite. Mi-e frică uneori să-mi permit. Da, să-mi permit. Mi-e frică de multe ori de umbre mici. Mi-e frică alteori de lumina care pare că mă cuprinde cu prea multă energie. Mă cuprinde frică și nu știu ce să fac cu ea.

Sufletul tace și mă ascultă. Îi vorbesc ore bune, iar el tace și mă ascultă. Stă lângă mine. Mă vede și mă aude. Și pare că respiră cot la cot cu mine. Nici prea în spate și nici prea departe. Sufletul meu tace și mă ascultă. Îmi pare atât de minunat căci pare că acum fix de asta am nevoie. Da, n-am nevoie ca cineva să-mi spună că sunt puternică. Nu am nevoie ca cineva să-mi spună să îmi șterg lacrimile, să-mi sumetic mânecile și să merg mai departe. Nu am nevoie nici de sfaturi nici de aduceri aminte. Nu am nevoie nici să mă ridic înainte de vreme. Nu am nevoie nici să plâng mai puțin și mai degrabă să plâng cât am eu nevoie. Nu am nevoie nici să-mi plângă de milă, dar nici să mă pună la colț. Sufletul meu tace și mă ascultă.

Mă mângâie în liniște și îmi spune lin : Papilele sufletului tău se hrănesc atunci când trăiești VIE. Și vie înseamnă VIE. Atât. Vie nu-i fericită. Vie nu-i tristă. Vie nu-i vindecată. Vie nu-i căsătorită. Vie nu-i mamă. Vie înseamnă ca pe fiecare zi să mănânci brânză, dar nu înainte să mulgi oile și să fierbi zerul.

A tăcut dragul de el. O liniște ne-a îmbrățișat. Uite-mă în brațele sufletului meu. Sunt bine. Sunt bine. SUNT DIN ce în ce mai bine. De atunci până când și trezitul de dimineață îmi hrănește sufletul. Mă întreb de atunci dacă nu cumva îmi dăruiesc prea multe întrebări. Am trăit o luna din viață mea întrebându-mă în fiecare dimineață o singură întrebare. Cum vreți voi papile ale sufletului meu să fiți hrănite? Habar n-am de unde au venit răspunsurile. Într-o zi m-am surprins că am citit o carte pe care aș fi pus mâna în foc că nu-mi place. Într-o zi m-am surprins că beau apă lin, fără să mă grăbesc să termin un material important. ÎNTR-O ZI M-AM surprins îndrăgostită. Într-o zi m-am suprins că am respirat cu fricile și durerile mele. Într-o zi mi-am sunat oamenii dragi la întâmplare. Într-o zi am mers să dau cu sapa în grădina și să plantez un copac care să-mi amintească de un om drag sufletului meu. Într-o zi am ieșit în față casei și am curățat grădina de buruieni. Într-o zi am mâncat în liniște. Într-o zi m-am lăsat îmbrățișată fără să vreau să vindec ceva la mine. Într-o zi am zâmbit soarelui și i-am spus că gândirea mea este vie și nicidecum pozitivă.

M-am întâlnit de curând cu ciobanul Ionică. Cânta de zor. Îmi zicea că mă vede mai vie .

– Mă bucur să vă găsesc așa VIE, conița dragă.

– Apăi, bade Ionică, VIE sunt de când mă știu. Acum VIE mă port prin viață și bine îmi este. Mulțumesc bade Ionică.

Se uita la mine nedumeric parcă. Așa sunt oamenii ăștia care ating sufletele cu simplitate. Mă îmbrățișează și își vede de ale lui.

– Bună să-ți fie inima, Conița dragă? Știi dumneata vorba aia…Cred că omul care trăiește cu papilele sufletești fericite este acela care nu vrea să mănânce brânza înainte să mulgă oile și să fiarbă zerul. „

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s