Mi-e dor să simt iubirea de aproape


Este trecut de miezul nopții. Mă așez să scriu. Cuvintele vindecă și spun uneori fix ce are nevoie sufletul să audă. Tac. Tac ca să învăț să-mi vorbesc mai limpede. Tac și privesc spre viață mea. Sunt momente în care mă simt atât de aproape de mine și momente în care mă simt atât de departe de mine.

Am uneori senzația că nu trăiesc cât de înalt aș putea. Am uneori senzația că frica mă ține departe de cele mai nebune și mărețe visuri. Am uneori senzația că mă văd uneori mult prea mică. Am uneori senzația că mă umflu în pene și mă lupt la primul semnal pe care îl simt din exterior. Doamne, ce mai vulcan. Am uneori senzația că tac când vreau să vorbesc de teama unui conflict. Am uneori senzația că vorbesc prea din prima. Tac și se face liniște. De multe ori mă întreb care-i scopul nostru pe pământul acesta? Mă întreb deseori dacă am venit aici să fac, să fac și iar să fac sau să fiu. Interioarele mele se luptă uneori între universul acela al meu de artistă iubitoare de natură care ar sta o viață întreagă cu picioarele pe stâncile de pe munți, ar picta, ar scrie și ar merge jos în sat doar ca să mai țină în brațe un copil sau să mai îmbrățișeze un om. Tot în interioarele mele șade și omul căruia îi place când face, omule care mișcă lucrurile și care se bucură că după zeci de ore de muncă, vede rezultate pe care poate să le atingă.

Cum să stau în echilibru? Uneori, doar întind brațele, apoi mă cuprind în brațe, ascult suflețelul acela al meu și îl urmez, iar echilibrul vine fără să îl chem. Alteori mă zbat parcă mult prea repede și mult prea intens. Vreau să-l găsesc și cu cât îl caut mai mult cu atât mă îndepărtez mai mult de el.

Astăzi a fost o zi în care mi-am adus aminte de bucurie. Citesc o carte nouă și astăzi tot ce am făcut a fost să stau cu mine, cu el și cu a mea carte. În carte, Pollyana vorbește despre jocul bucurie. Da, ioi ce tare. Am început jocul asta fără ca eu să știu că s-a gândit cineva să scrie despre el. Da, să caut bucuria în fiecare clipă. Da, nebunia aia a mea care a început cu mulți ani în urmă…da, momentul acela în care am decis că viața mea merge de fiecare dată în direcția potrivită și că aleg să văd tot ce-i mai frumos în oameni. Joc jocul asta al bucuriei de ani buni, doar că sunt om….și am nefericirile mele, întrebările mele și zbuciumul meu.

Pollyana, micuța fetiță din cartea mea, își întreba mătușa când o să mai fie timp pentru ea să trăiască. Mătușa i-a făcut program…când avea să coasă, când să învețe muzică, când să învețe să facă mâncare și câte și mai câte. Pollyana și-a cerut timpul înapoi. Da, unde mai avea ea timp de trăit….da, din ăla în care pur și simplu să se așeze lângă o floare, să stea, să o privească, să meargă pe dealuri, să se așeze lângă un om și să îi asculte povestea.

Dragă Pollyana, nu credeam că o să-ți scriu așa de repede. Abia dacă am început să citesc cartea că s-au și aprins niște doruri.  Să știi că sunt zile în care sunt departe de bucurie. Și da, poate vei spune că este normal. Da, normal este. Doar că mă uit la realitate și văd lucruri care nu sunt deloc normale. Mi-e frică. Mi-e frică tare, tare, tare. Nu știu dacă toată frica este a mea sau din obișnuință mai iau și de la ceilalți, dar cert este că simt frică.

Mi-e frică să văd oamenii îndepărtați de oameni. Normal este să fim alături. Normal este să fim împreună. Normal este să fim aproape de cei dragi nouă. Normal este să îmi văd prietenii și să îi cuprind cu toată ființa în brațe, să mă las cuprinsă de ei și să stăm lin în îmbrățișarea aia. Și da, fără iz de frică. Frica nu are ce să caute între doi oameni care se îmbrățișează. Mi-e atât de dor de serile noastre împreună. Eu alături de prietenii mei dragi. Seri nebune. Dans. Magie. Călătorie. Oameni care strălucesc, se văd unii pe ceilalți și încep să strălucească și mai puternic împreună. Mi-e atât de dor de vorba noastră împreună. Mi-e dor să va privesc, să povestim stand cuibăriți unii lângă ceilalți. Mi-e dor să vă ating mâinile și să vă mângâi fără motiv. Mi-e dor să vă ascult de aproape. Mi-e dor să vă aud poveștile despre visurile mărețe. Mi-e dor să mă pierd în sunetul râsului noastru împreună. Mi-e dor să punem muzică și să dansăm cu toată bucuria din noi. Mi-e dor să ne întâlnim cu toții la o masă și să mâncăm cu toții din același borcan cu magiun sau cu zacuscă de peste. Mi-e dor să mâncăm împreună. Mi-e dor de drumurile noastre lungi prin toată țara. Mi-e dor să ne oprim în mijloc de natură și să respirăm. Mi-e dor să stăm unii lângă alții și să ne vedem măreția. Mi-e dor să ne întoarcem la casele noastre și să păstrăm fiecare călătorie în inima noastră. Mi-e dor să ieșim din mașini și să dansăm până când se ridică barieră de la trecerea trenului. Mi-e dor de râsul nostru diliu din benzinării. Mi-e dor să simt iubirea de aproape. Mi-e dor să iubesc cu o simplă atingere. Mi-e dor de voi ca de mine.

Mi-e frică să văd oamenii că uită de oameni. Mi-au ajuns la urechi multe povești ale oamenilor de business care au uitat de oamenii lor în perioada asta. Da, mi-e frică să văd cum oamenii se îndepărtează de oamenii. Da, mi-e frică să văd că ne răcim și ne vedem interesele uitând să punem omul în față dincolo de toate. Am auzit multe în perioada asta și mă oftic. Simt că un om care are angajați este ca o floare a soarelui care are semințe. Nu ai cum să te trezești într-o zi că nu îți mai pasă de soarta semințelor. Nu ai cum să uiți că fără semințe respectate tu nu mai ai cum să trăiești ca o Floare a Soarelui. Doamne, cât de mult mi-ar plăcea să nu ne răcim ci să ne aducem mai aproape unii de alții.

Mi-e frică să văd cum nepoții stau departe de bunici. Mi-e frică să văd cum copiii stau departe de părinți. Da, de frică să nu cumva să ii punem în pericol, să nu le ratăm clipele pe pământul acesta.

Sunt încă în jocul bucuriei. Văd și frumosul din fiecare zi, dar așa sunt eu….nu pot respira până când nu-mi accept totul. Și drept va spun că am și zile în care vreau să stau cu toată încăpățânarea mea în jocul bucuriei. Și la cum mă cunosc, am muuuultă încăpățânare. Vreau să rămân în jocul bucuriei cu toată ființă mea și uneori îmi bag umbra la subsol. Și nu mi-e bine. Stau așa în bucurie cu umbra la subsol o vreme, dar după îmi dau seama că bucuria aia nu-i bucurie bucurie…așa că îmi revin din încăpățânare și mă așez lângă mine. Chem și rudele de la subsol. Umbra și lumina stau ambele lângă mine. Respirăm toate și putem să ne privim în ochi. Suntem în siguranță și așa o să fie întotdeauna.

Mă uit la mine cea din aceste vremuri. Lucrez la grădiniță. Țin masca inclusiv când sunt afară. Când lucrezi cu cei mici, responsabilitatea crește. Nu ești o simplă educatoare care stă acum cu ei ci ești un om care le rămâne în amintire…nu pentru ce zicea( deși și aici zic că rămân ceva amintiri perene), dar mai ales pentru ce făcea. Mă uit la mine și văd că îmi iese jocul bucuriei în multe zile. M-am bucurat enorm de zilele în care mâncăm trei mese pe zi cu ANDREI. Doamne, cât de mult apreciez momentul asta al mesei împreună. Îl ador. Da, și pe moment, dar și pe Andrei. M-am bucurat de timp în doi. Simt că perioada aceasta ne aduce muuuult mai aproape de cei apropiați.

Mă uit la mine și îmi dau seama că deși văd multă bucurie, am și mult dor în interioarele mele și uneori și frică. Îmi aduc aminte de starea pe care am avut-o într-un magazin de cartier când am văzut că sunt foarte mulți oameni care stau la casă. Doamne, ziceai că mă sufocă frica. Am vorbit cu ea și i-am spus că suntem în siguranță. Am putut să-i vorbesc abia după ce m-am observat o lecuță paralizată de frică. Am ieșit din magazin și i-am zis lui Andrei. Doamne, am ajuns să am frică de oameni. Nu-i corect așa. Nu vreau să trăiesc așa.

Și sunt mii de momente în care mă simt în siguranță. Îmi văd de treaba mea. Nu exagerez. Îmi fac partea mea și port cu mine liniștea. Îmi iese de foarte multe ori, dar mi-am suprins mintea în perioada asta și pe drumuri pe care nu o știam că poate merge.

Cred cu toată ființă mea că în perioada aceasta mintea noastră are nevoie de susținere ca să nu o ia pe cărare. Sunt unele cărări rătăcitoare. Sunt cărări care poate nici nu sunt ale noastre. Sunt cărări cu un întuneric care ne întunecă deciziile. Sunt cărări nepotrivite, dar care de fiecare dată sunt conectate și cu acele cărări potrivite.

Cred cu toată ființă mea că avem nevoie să ne susținem mintea în această perioadă. Este atât de ușor să alunecăm. Este atât de ușor să ne pierdem în gânduri. Mintea are nevoie de susțineri sincere. Să-mi mint mintea nu merge la mine. Are ea un dar și se prinde când abia dacă încerc să o păcălesc. Așa că varianta asta la mine nu funcționează. Funcționează însă să îi spun că o înțeleg, dar că o invit lângă mine. Lângă mine poate să facă noi pași. Da, și să se bucure cu mine de jocul bucuriei. Da, jocul acela în care m-am educat să găsesc bucurie în fiecare lucru.

Ce mă ajută pe mine în astă perioadă?

1.     Sportul- fac sport săptămânal. După fiecare ora de sport îmi simt mintea mai limpede. Când fac sport mă simt în moment. Nu plec mai departe ci pur și simplu sunt în moment. Îmi simt corpul viu și puternic și simt că-mi este un prieten pe care îl respect și care mă respectă. Între noi s-a meșterit o relație tare armonioasă în ultimii trei ani. Am învățat că al meu corp nu-i un bun pe care îl dețin de la sine și pentru care nu trebuie să fac nimic. Nuuuu. Corpul meu este o bună parte din mine care merită susținere și apreciere. Sportul a devenit pentru mine o necesitate, o nevoie de bază și o plăcere constantă pe care aleg să mi-o ofer.

2. Cărțile– am început să citesc din domenii diferite. Cărțile citite în ultima perioadă nu spun mare lucru despre omul din trecut. Mă uit la ce cărți aleg acum și îmi dau seama că am călătorit enorm în lumea cărților. Dacă acum câțiva ani devoram cărțile de dezvoltare personală, acum accept și altele. Am citit cărți scrise de oameni de știință despre copaci, albine, oameni. Să citești o carte de vreo 400 de pagini despre copaci este ca o gură imensă de oxigen pe care o dăruiești corpului. Citesc și iar citesc și simt cum mintea se educă să gândească în moment.

3. Mâncarea lină– Andrei se uita la mine în farfurie zilele trecute și îmi spunea: Alex, dar ce mult apreciez că tu mănânci mult, dar super sănătos. Daaaa. Farfuria mea este plină, dar super colorată și dăruitoare. Îmi oferă la final de masă sentimentul acela de bucurie lină. Am început să experimentez și gusturi pe care le excludeam din inerție. Folosesc acum piperul și va zic drept că puteam baga mâna în foc acum ceva timp că mie nu îmi place piperul și că nu are ce căuta în farfuria mea.

4. Călătoriile- simt cu toată ființă mea că în călătorii eu mă văd cu totul. Mă văd cum nu-mi ofer mereu șansa să mă văd mereu. În călătorii sunt în moment mai mult ca nicicând. Mă uit la mine cu alți ochi. Când sunt în călătorii mă văd cu adevărat. Nu știu cum se face că mi-e super drag de mine când merg în călătorie. Simt conexiune cu mine. Simt conexiune cu natură. Simt conexiune cu oamenii. Simt. Mă simt și mi-e drag de mine. Anul asta am călătorit mai puțin decât mi-ar fi plăcut, dar și când am călătorit am fost plină de mulțumire.

5. Prietenii- Doamne, cât de binecuvântată sunt de „Mafioții magici”. Da, ei sunt prietenii mei și sunt recunoscătoare pentru fiecare întâlnire. Ne este tuturor provocator, dar o vorba cu ei pentru mine este ca o oază de speranță. Da, știu că în ultima perioadă ne lipsesc mult întâlnirile noastre dese, dar fiecare perioadă cu obiceiurile ei. Este măreț să ai prieteni. Va iubeeeeesc pe toți și mă bucur să va știu sănătoși.

6. Puritatea celor mici– lucrez la grădiniță și copiii sunt o rază de soare în tot universul. Sunt sinceri, plini de bucurie, iubire și magie. Sunt multe zile în care zic că îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt prin preajma lor. Bunica avea o vorba: datorită lor ne mai ține Dumnezeu pe pământ. Eu zic că datorită lor mintea mea este focusată, are un scop. Și sunt și zile în care pare că mă avânt mult prea tare să îndeplinesc scopul asta… și muncesc peste limitele mele. Dar mă întorc cât pot de repede la mine, la ei, la noi, la echilibru.

7. Poziționarea mea sinceră față de realitate– Nu exclud lucrurile. Îmi fac partea mea. Respect părerile opuse ale celorlalți. Accept faptul că oamenii pot să trăiască în același loc, dar în universuri diferite. Fiecare om cu alegerile lui. Și uite, apropo de alegeri, nu mă uit deloc la știri. Deloc, deloc, deloc. Îmi păstrez mintea cu apele ei pure. Mi-am spus că dacă o informație este nevoie să ajungă la mine, o să ajungă cu siguranță. Nu trebuie să mă obosesc privind toate știrile în căutarea acelei informații potrivite să ajungă la mine.

Să fim sănătoși și liberi. Vă doresc din toată inima să stați alaturi cât de des puteți de lucrurile care vă păstrează în moment. Și atunci când vă este greu, să vorbiți si despre greul vostru. Lumea are nevoie de noi să ne lăsăm văzuți cu toate ale noastre. Vorba cântecului „It’s ok not to be ok”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s