Eu când vreau să nu mai stau, plec!


De câteva zile mă tot atrag cuvintele. Mă tot chemă la ele. Și cum iubirea-i reciprocă zic să vin și eu spre ele. Finalul de an l-am petrecut tare lin. Au fost zile multe trăite în tihnă, lângă sobă, cu o carte în mână și cu liniștea aia lină a omului care în sfârșit face toată ziua ce vrea. Până când și lemnele din sobă îmi grăiau că fac bine ce fac și că tare mult le-ar plăcea să îmi țină Dumnezeu obiceiul. La finalul anului am stat cu picioarele goale pe pământ și mi-am mișcat corpul. Totul se întâmpla pe un deal. În sat se auzeau colindele, iar eu ședeam cu picioarele pe pământul reavăn și mă mișcam. Ce viață mai duceam. Ce avere are omul mai de preț? Pe sine, familia și natura. Restul sunt floricele care fac viața mai lină, dar măreția vine de cel mai aproape de om.

În anul care tocmai ce a trecut așa dor mi-a fost de mine prin munți, pe vai, pe dealuri și pe câmpii. Pe câmpii am reușit să ajung adesea, dar nu pe acelea pline de flori ci pe acelea pline de griji, frici și alte cele. Natura mă împlinește și mă ajută să mă văd cu totul. Natura este parcă înțelegerea mea cu Dumnezeu. Când nu reușesc să mă aud, merg în natură și parcă stau de vorbă cu Dumnezeu. Și da, când reușesc să stau de vorbă cu Dumnezeu, zice el ce zice de reușesc să mă aud mai bine.

„Am nevoie de mine” îmi tot zice Dumnezeu de câteva zile. Mi-e clară treaba. Am nevoie de mine pentru mine. Zilele trecute m-am simțit epuizată. Prea mult pentru tot ce se întâmplă prin exterior și prea puțin pentru mine. Unde s-au dus zilele alea cu foc lin în față sobei? Unde s-au dus cărțile de suflet și cuvintele care vindecă răni parcă de mult uitate? Unde s-au dus serile de trăncăneală în familie? Apăi cred că știu. Ele tot aici sunt, doar că am nevoie să îmi fac vreme de ele. Și cum să fac asta? Cum să am vreme de mine printre atât de multe lucruri care au nevoie să fie făcute, terminate, predate?

Dar știi ceva Doamne, eu am ales toate astea. Eu am ales să lucrez cu copiii și îți spun sincer că am promis să rămân în această meserie cât timp sinele meu superior se simte împlinit. Și da, împlinirea a mers dincolo de împlinire. Trăiesc niște momente de iubire de nici nu zici că sunt de pe aici de pe Pământ. Și da, eu am ales să merg la facultate și să „știu cu ce se mănâncă educația celor mici”. Toate sunt alegerile mele și mă uit la ele și sunt împăcată cu ele. Dar ce te faci în perioadele astea în care simți oboseală pentru că ai de lucru mult după miezul nopții?

Taci fată și vezi ce vrei 🙂 Vreau să plec. Vreau să plec. Vreau să plec. Vreau să am timpul meu în natură. Zis și făcut. Dacă vrei asta, păi asta să fie. Și ce să vezi? Cum stăteam eu așa cu gândurile mele, vine Andrei și zice: „Vreau mult ca în weekend să plecăm pe munte”. Sufletul meu a început să se bâlbâie. Acum vorbisem cu Dumnezeu că vreau să plec , să stau cu mine în natură, dar nu mă așteptăm să lucreze așa repede. Sufletul începe să se bâlbâie. Din bâlbâiala mea se aude: „Dar mai Andrei, știi prea bine că am mult de lucru pentru facultate și pentru grădiniță. Cum să plec eu în weekend? Am evaluările și proiectele și nu știu cum pot să le termin pe toate.”

Andrei stă calm și își vede de ale lui. Spune clar:” Dacă vrei, te ajut. Îți caut ce materiale ai nevoie, te ajut cu orice și duminică plecăm”. Omul asta parcă vrea să mă ajute mai mult chiar decât vreau eu să mă ajut. Tocmai vorbisem cu Dumnezeu și i-am zis că am nevoie de mine în natură, el face ce face și trimite mesajeri cât poate de repede și eu stau la tăgadă. Ce ți-e și cu viață asta 🙂 Dacă nu îmi dă, de ce nu îmi dă și dacă îmi dă, de ce mi-a dat așa repede.

Și cum Dumnezeu când promite ceva, face… ce să vezi? Miercuri( cred) primesc un mail. Era de la Andrei. „Sigur ceva de printat!” , zice mintea mea fugară. Mă uit și ce să vezi… Articole despre creativitate și personalitate. Adică, ce vrei tu să spui, că omul s-a apucat să mă ajute să termin proiectele la facultate…pentru că vrea să mă ajute. Dar marea întrebare….eu vreau să las ajutată?

Mă uit prin interioarele mele. Doamne ce mă gâdilă să plec duminică prin munți. „Și dacă te gâdilă de ce nu faci ceva pentru tine?”. Și iar intervine bâlbâiala și iese pe gură o aberație: „Păi măi Andrei, stii foarte bine că nu am bocanci”. Asta chiar că era ultima cale de fugă. Altă cale de fugă nici că nu mai aveam. Era ultima mea șansă să mă împiedic. Și parcă pe cât de mult voiam prin munți, tot atât de mult voiam să mă și împiedic.
Plecăm să ne uităm de bocanci. Mergem să vedem dacă găsim bocanci. Îmi plac câteva modele, dar sunt mult prea scumpe pentru ce mesaje îmi trimite buzunarul. Plecăm, dar Dumnezeu o ține pe a lui. Vineri, mi-e clar. Duminică plec, căci nu mai pot să mai stau. Toată bâlbâiala mea din creier s-a transformat în liniște. Parcă a plecat greutatea din oase.

Sâmbătă întru la cursurile de la facultate. Sunt zombi. După multe nopți dormite tot aiurea, întru zombi la cursuri. Evelina, o colegă tare dragă, la cursul de sociologie aduce vorba despre niște întrebări. Una dintre ele este legată de sinele superior. Nu aud întrebarea toată, dar vine gând să-l întreb pe sinele acesta superior ce mai vrea de la mine. Nu știu cum se face că intră tot Dumnezeu pe frecvență. Îmi spune clar și fără tăgadă: “ Pleacă prin munți. “ Am inceput să râd și atunci mi-a fost clar. Când îți asumi, dragă mea Alexandra, să vorbești cu Dumnezeu și să ceri ghidare, să nu te pui în fața ta ci să te lași ghidată. Vreau să plec acum să îmi cumpăr bocanci. Îl întreb pe Andrei dacă mai este deschis la magazinul acele de unde voiam să îmi cumpăr bocancii. Ca prin minune mai erau două ore până când se închidea. Plecăm și ca orice om plecat, ajungem. Aveam încă de dată trecută două modele de bocanci la care visam. I-am pus în picioare. Dragoste la a doua probă. Prima pereche era prea mică. Stau puțin și zic: îi iau. Bocancii ăștia vin ca un dar. De aici înainte să învăț să renunț să mă tot împiedic singură. Să merg lin și fără să îmi înghețe picioarele. Erau peste bugetul meu, doar că acum era dorința atât de clară că nu puteam să mă mai opresc în nimicuri. Zis și făcut. Cadou pentru inima mea. Merg cu inima super împăcată spre casă. Sunt pe lista de vânzări numărul 17. Îmi place. Îmi zic: “ Ăștia chiar că sunt cu noroc”. Țin cutia în brațe și am sentimentul acela diliu că îmi dăruiesc ceva de suflet: o nouă călătorie. Ajung la casă împăcată că urmează să depășesc bugetul alocat. Ce să vezi? Doamna de la casă spune o suma cu 200 ron mai puțin decât ce știam eu. Primesc nu știu ce reducere.  Sunt în buget deși eram atât de împăcată să-l depășesc. Plătesc și deja îmi chiuie sufletul de fericire. Zici că-i sufletul la nuntă și primește el tot darul. Îi iau și mă uit la Andrei. Râdem amândoi ca doi copii care își fac bagajele pentru călătorie. Râd cu poftă și mai că ies din magazin țopăind. Pe stradă dansez și zici că bocancii ăștia îmi aduc confirmarea că in lume există magie și că atunci când in sfârșit ești dispus să îți dăruiești din inimă, primești chiar mai mult decât credeai că meriți.

Ajung acasă. Pun bocancii la intrare și mă așez să lucrez. Este deja ora 2 când decid că-i vremea să termin. Dorm 4 ore și la 6 sunt în picioare, fac bagajul cu o bucurie dilie și la 6.30 sunt la ușă. Pleeeeecăm . Eram în mășină și Andrei mă ruga să dorm ca să fiu odihnită pe munte. Și eu ziceai că am gadilici în suflet. Așa bucuroasă eram și tot vorbeam. Doamne, îți mulțumesc că te-ai ținut de capul meu și m-ai ajutat să nu renunț la mine.

Sunt pe munte și primesc din toate darurile naturii. Respir și simt cum trece viața prin mine, dar fiind și eu de față. Ioi ce sentiment să stau cu ochii la soare și să văd cum vin fulgii de zăpadă către mine. Este prima iarnă când plec la drum prin munți. Nu vrem să ajungem până în vârf ci să trăim muntele pas cu pas. Este frig și trăiesc fiecare clipă cu responsabilitatea să mă mișc. Dacă mă opresc, voi îngheța. Mă mișc și mă simt responsabilă de mine. Mă bucur și râd ca nebuna prin munți. Mi-e atât de bine lângă tine. Mi-e atât de bine lângă mine. Mă uit la brazi și zici că sunt niște oameni. Ciucaș-ul îmi pare muntele plin de oameni. Dacă te uiți la stânci sunt stânci care au tot felul de chipuri… de la bunicuțe înțelepte până la îndrăgostiți care se sărută. Acum nu văd stâncile, dar branzii….of, Doamne, brazii. Este o porțiune unde zici că s-au prins în horă. Mi-e atât de bine. La un moment dat văd soarele. Se arată printre niște brazi și zice că-i poză făcută de îngeri. În mintea mea zic: „Trebuie să fac o poză”. Doar că telefonul meu era în pauză de mult. Îi zic lui Andrei și Andrei zice că are mâna înghețată și nu poate să mai scoată iar telefonul. Bun. Tot mintea mea îmi zice: „Privește fată și te bucură.” Mă uit și mă apucă o bucurie divină. N-am mai simțit de multă vreme așa ceva. Mergeam și mă bucuram. Soarele era pitit printre nori, dar trimitea niște raze de ziceai că văd curcubeul. Si nu, nu băusem nimic. Sau poate băusem…niște ceai de mentă 🙂 Nimic cred că nu-i mai sfânt decât o clipă pe care o trăiești pe toată. Așa simțeam acolo. Trăiam clipa toată și aveam de gând să fac tot așa și cu următoarea.
Sigur mai am multe să povestesc despre câte am trăit în această călătorie, dar zic să închei pentru asta seară. Poate are tot omul de stat la o vorbă cu Dumnezeu. Eu zis așa, ca să îmi aduc aminte: Când vrei să vorbești cu Dumnezeu, să îți asumi să îl și asculți.

Vă las mai jos câteva imagini din paradisul asta care șade pe pământ. Îți spun din toată inima mea: Când nu mai poți să stai, pleacă :).  Și poate tu ești si mai tare….pleacă înainte să nu mai poți. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s