Peticeala, timpul și congelatorul


Primul program “timp pentru mine” s-a finalizat marți, doar că ce să vezi… în mod real abia a început. Orice drum lin continuă lin și pas cu pas atinge tot mai mult sufletul omului. Și da, simt în toate interioarele mele că tot ce trimit eu în lume, mă atinge și pe mine în cel mai măreț mod. De săptămâni bune sunt conectată la ideea de “TIMP” și parcă timpul meu există altfel. Și nu-i ca și când Dumnezeu mi-a făcut un cadou și mi-a adus un sac plin cu timp ci pur și simplu mă simt deschisă să îmbrățișez timpul pe care îl am și pe care îl VĂD mai de aproape. Am să povestesc două întâmplări care m-au atins în săptămâna asta. Viața atinge cu blândețe, atunci când ne lăsăm atinse. Este parcă exact ca în relația cu un bărbat. Nu poți să simți atingerea lui blândă, până când nu te lași dezbrăcată și atinsă de el.  El poate să te atingă și până când să te lași tu atinsă, dar atingerea lui rămâne atingere nu devine mângâiere până când nu o lași tu să devină. Așa simt eu.

Era marți. Ieșisem de la grădiniță și mă pregăteam cu blândețe de a doua întâlnire din programul “Timp pentru mine”. Mergeam pe stradă încet, îmi simțeam pașii, respiram lin și aveam sentimentul acela de încredere că tot ce se va întâmpla o să fie cel mai potrivit pentru fetele din program și pentru mine. Da, trăisem o zi lungă și obositoare. Grădinița este uneori un spațiu în care lucrurile se întâmplă pe repede înainte și de multe ori tot timpul corpul, mintea și sufletul sunt în acțiune. Bun. Acum eram pe stradă. Zic “Hai să îl sun pe tata”. Îl sun și vorbim și iar vorbim. Tata este un om măreț și mă bucur de perioada asta din viață noastră când ne sunăm zilnic și vorbim despre toate lucrurile mici și mari ale lumii. Îmi povestea despre viața lui, iar eu îl ascultam, fără să îl mai întrerup ca să îi zic eu una alta. Îl ascultăm și iar îl ascultăm. La un moment dat văd o bătrânică pe stradă. Vorbea către mine, dar eu nu auzeam neam ce îmi spunea. Îmi dau o cască jos și o aud. Îmi cerea ajutorul. Se aude din cealaltă cască de la tata” Ajut-o tăticule, ajut-o”. Închid și o ascult pe bătrânică. Voia să o ajut cu niște cumpărături. Abia dacă se mai putea mișca. Avea de urcat multe scări. O ajut. Deschide ea ușa de la bloc și îmi spune să urc cumpărăturile două scări. Le urc și apoi cobor să o ajut pe ea să urce. Urcăm. Se face timp. Îi țin în mâinile mele mâinile ei bătrâne. Cu o mână se ține de balustradă și pe cealaltă o lasă în mâna mea. Îmi spune că este tare necăjită. Fiul ei a murit și de atunci este mereu din ce în ce mai singură. Plânge și spune des” Mariane, Mariane”. O țin de mână și trece la un moment dat un gând: “ Dacă voi întârzia și nu voi ajunge la timp acasă pentru a da drumul la sesiunea online…”. Gândul apare și tot eu parcă îi dau voie să dispară.  Îmi zic în gând: “ Am timp” și mă întorc în timpul meu de  lângă această bătrânică. Ce două scări…Când ajungem unde am lăsat cumpărăturile îmi zice că mai are de urcat. Iau cumpărăturile și urcăm și iar urcăm. Draga de ea avea de urcat până la etajul 4. În timp ce mergeam pe scări o tot observam cum încearca din răsputeri să își lase mai multă greutate pe partea cu balustrada decât pe partea care era susținută de mine. Doamne, ce om.

Îi țin mâinile bătrâne în mâinile mele și mă simt binecuvântată că trăiesc acest timp. O  ajut, dar parcă mă ajut pe mine să mă aduc în timpul asta și să îmi dau seama iar și iar cât timp să facem bine avem. Și da, nu-i nevoie de ceva măreț ci uneori doar de o mână întinsă, o mână de sprijin. Tac și mă readuc iar lângă bătrânică. Îmi povestește că îi este greu singură. A căzut și s-a lovit la șold și știe că acum că este bătrânică, șoldul ei nu se va mai vindecă repede. Ajungem în fața apartamentului. Era singurul apartament care avea niște flori în fața ușii. Îmi spune “mulțumesc mămică”, “mă rog pentru sănătatea ta și a familiei tale”. Mă întreabă dacă am soț și îmi urează să fie un soț bun alături de care să trăiesc sănătoasă. Mă întreabă dacă am copiii și ii spun că vin și ei, iar ea îmi urează să fim fericiți toată viața împreună. Cotrobăi prin geantă. Între timp îmi spune” Te văd, ești o fată bună. Te rog eu să mai treci pe la mine.” Cotrobăi prin geantă. Aveam o cruciulița de la biserică de la slujba de Sfânta Marie.  O pusesem în geantă să i-o dau lui tata, dar când am fost la el ne-am luat cu altele și am uitat. Uite așa, mă gândesc că pentru bunicuța aceasta, gestul meu mic o să aducă bucurie mare. Ia cruciulița în mână și mă întreabă: “ Este un fel de ciocolată? Trebuie să o mănânc?”. Îi spun că se poartă la gât și îmi zice că de mult își dorea și ea așa ceva. Îmi mulțumește cum nu cred că mi-a mulțumit cineva în ultima vreme. Stau lângă ea și mă minunez de câte daruri primesc în prezența ei.  Îmi mai spune că își dorește și ea și o brățară și parcă tot o simt cu o dorință precum un strigat care îmi grăiește” Te rog să mai treci pe la mine.”. Plec mai apoi și cobor scările ca un fulg. Îmi simțeam corpul ușor și inima super fericită.  Doamne ce timp mi-ai dăruit. Mulțumesc. Și unde pui că am ajuns la timp și pentru întâlnirea cu fetele din programul “TIMP PENTRU MINE”. Am ajuns la timp, iar timpul trăit înainte mi-a fost mult mai bogat.

A doua întâmplare este despre curățenia pe care o cere “timpul pentru mine”. În weekend-ul trecut am primit un mail. Era în weekend și cumva, parte din mine simțea nevoia să își facă treaba. Era un mail venit de la grădiniță. Și da, intenția clar nu era să deranjeze ci ceea ce a contat a fost ce a trezit în mine acel mail venit în timpul meu din weekend. Am simțit clar că weekend-ul vreau să fie despre mine și familia mea. Luni de dimineață am scris cu blândețe răspuns la acel mail. La final, am informat cu blândețe că nu voi răspunde la mail-urile venite în timpul weekend-ului. Răspund cu drag în timpul petrecut la grădiniță, dar nu în weekend. Și da, era parcă un test pentru deciziile mele. Parcă cineva exterior mie voia să răspund la întrebarea: Ești tu oare sigură că vrei să îți ofer timp pentru tine și familia ta? Și da, viață de după unele decizii, cere confirmări, iar eu pare că am fost prezentă în timpul meu și mi-am confirmat cărarea.

Ah! Dar stai că nu despre această întâmplare voiam să îți povestesc. Era seară. Eram după ore multe de muncă și părea că în interioarele mele încă se mai acumula energie. M-am uitat la găleata cu verdeață de lângă frigider. Stătea acolo liniștită. În weekend am fost la tata și printre altele mi-a dăruit leuștean și frunze de țelină. Le-am lăsat să se odihnească într-o găleată cu apă până când o să le vină timpul să mă ocup de ele. Era seară. Am pus muzică și am început. Tăiam frunzele de leuștean și în casă parcă dansau mirosurile. Doamne, ce bucurie să trăiesc lângă plantele astea pline de viață. Am mărunțit leușteanul și țelina, le-am așezat în pungi și mă tot uităm la ele. Știam că drumul lor este către congelator, acolo unde or să șadă blând până când în iarnă o să le scot poate pentru o ciorbiță de fasole. Mă tot uitam la ele.  Mă gândeam că dacă le pun așa la congelator o să-mi fie greu să le diferențiez de verdeața mai veche. Acum este acum. “Mai fată dragă, dar de ce să tot cârpești? Hai dă afară vechiul ca noul să își facă loc la tine acasă!”. Zis și făcut. Am deschis congelatorul și am început să arunc. Ascultam muzică, dansam ca nebuna în bucătărie și aruncam tot ce nu mai era nou în congelator.  Ioi ce bucurie simțeam. Aruncam, spălam, și se construia spațiul. Frunzele mele de leuștean și de țelină aveau acum tot spațiul din lume. Timpul asta de curățenie la mine curată interioarele. După fiecare act de curățenie mă simt mai iubită și mai la locul meu în lumea mea. Mă uităm la congelator. Acum am loc suficient pentru nou. Mă gândeam cum o să pun eu la congelator lucruri pe care nu am avut curaj nicicând să le pun. Abia aștept ca în miez de iarnă să îmi fac shake-uri cu fructele magice.

De ce să tot cârpesc când noul abia așteaptă să vină în viața mea. M-am gândit la viața mea. Doamne, de câte ori m-am chinuit să cârpesc lucrurile. Da, ca pe o pereche de șosete pe care o tot cârpesc și ea se tot rupe. Mă chinui să o port, mă chinui să o cârpesc, mă chinui să nu o stric, mă chinui când o văd iar ruptă, mă chinui iar și iar să o cârpesc și să o văd cum se rupe iar și iar. La ce bună cârpeala asta când uneori calea cea mai iubitoare este să renunțăm la vechi și să facem loc pentru nou? Păi da, suflete. Este greu uneori. Așa mult suflet așezăm noi lângă lucrurile astea care parcă ne țin pe loc. Vrem să mergem mai departe, dar parcă locul de aici este așa călduros. Dar da, este o căldură artificială. Nimic curat cu adevărat pe termen lung. O căldură aparentă și o iubire care se chinuie să ne îmbrățișeze. La ce bune toate astea și de unde dorința asta să tot cârpesc lucrurile? Răspunsuri n-am prea multe, dar bine că mi-am oferit întrebarea. Vedem noi ce se mai așează. Mi-e clar că mi-e bine în timpul meu de curățenie.

Tu, drag om, prin ce “congelator” mai vrei să faci curățenie? Ce ar însemna o viață fără peticeală? Da, poate ar însemna o viață în care să renunț să fiu așa drăguță pe termen lung atunci când nu se cade. Poate ar însemna să nu fiu plăcută de tot omul, dar să fiu cu adevărat reală față de mine și față de deciziile mele. Poate ar însemna să spun mai repede ce mă deranjează, fără să aștept să ajung să nu mai pot și din energia aia să explodeze “vulcanul de furie”. Poate ar însemna să învăț că unele relații, pur și simplu nu sunt potrivite pentru mine și pas cu pas să mă îndepărtez și să îmi ofer timp să stau în relații înfloritoare. Habar n-am, dar sunt curioasă.

Eu rămân cu întrebarea: Ce tot peticesc la mine în viață? Ce sunt gata să arunc și pentru ce vreau să îmi dăruiesc timpul? De simți, stai și respiră lin și vezi ce răspunsuri apar și în viață ta. Mulțumesc pentru cât de lin lași viața ta să fie atinsă de întâmplările simple de zi cu zi. Magia se întâmplă lângă noi, aproape de ființele noastre. Doar să ne oferim timpul pe care deja îl avem să vedem ce se petrecere pe la noi prin viață. 

Timpul nostru ne iubește. Uneori, ne trimite semne prin ceea ce vedem pe cer. Doar să ne oprim…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s